Dacă ne uităm puțin la iarba cea rea care crește pretutindeni și căreia îi poți strica rădăcina, observăm că aceasta își adună forțele, apoi se înălță cu și mai multă putere, mai ales că nu se simte legată de nimic, de un loc anume, crește oriunde. Pare ea a avea rădăcini puternice ce o țin în viață, dar nu e credincioasă unui loc anume. Pentru a supraviețui, își mută cuibul oriunde, e alungată, dar ea e insistentă până la obrăznicie și pătează multe locuri cu prezența ei.
Dacă ne uităm la un copac, de exemplu, să zicem stejarul, ce nu crește oriunde, se găsește în zona temperată, un copac foarte răspândit la noi în țară, unul ce are nevoie de un loc al lui unde să-și croiască rădăcini puternice, să crească, să se întărească și să salute cerul și pământul, observăm că el e credincios unui loc. Dacă îl dezrădăcinezi, moare. Stejarul mai e numit, conform mitologiei, „Copacul adevărului“, și are un lemn puternic și prețios, iar coaja lui poate să fie utilizată terapeutic, în timp ce fructele-i sunt hrană pentru animalele ce iubesc ghinda. Iarba cea rea nu face altceva decât să acopere fața pământului cu spini, ciulini, pălămidă, făcând greu accesibil drumul și neprimitor.
Acum să privim oamenii. Sunt oameni și oameni, unii aparțin unui loc, alții sunt atât de individualiști încât uită leagănul părintesc, uită locul de unde își trag rădăcinile și aleargă ca iarba aceea, pretutindeni pe fața pământului, pentru foloase de-o clipă. Nu se mai întorc acasă, nici nu le mai e dor de vatra unde curgeau cântecul strămoșesc și limba în care visează.
Antonie Plămădeală, un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi scriitor în acelaşi timp, spune că „Poți pleca din casă, poți pleca din țară, dar nu poți pleca din tine însuți. Porți cu tine peste tot și casa și țara, așa cum îți porți sufletul și trupul“. Păcat că unii oameni nu văd acest mare adevăr. Ei se fac că nu își mai aduc aminte, că le e mai bine străini printre străini. Ajung să simtă la un moment dat un gol în ființa lor și, din nepricepere, nu știu cu ce să-l umple, nu știu că acel gol poate să fie umplut doar cu întoarcerea în locul unde sunt îngropați moșii și strămoșii neamului.
Oamenii cu rădăcini puternice nu se depărtează de vatra strămoșească, oricât de greu le-ar fi traiul. Pământul în care sunt îngropați iubitorii, apărătorii, truditorii țării e sub picioarele lor. „Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște“ bătrânul Dan, din poemul „Dan, căpitan de plai“ al lui Vasile Alecsandri, pământul țării ce-l recunoaște, pământul care poartă în pântece ca un epitaf oasele strămoșilor noștri.
Oamenii ce sunt crescuți cu dragoste în sânul familiei sunt statornici, își iubesc familia, locul unde s-au născut, pământul sfânt al țării în care sunt îngropați eroii neamului, sunt asemenea stejarilor ce cresc drept, devin puternici și cu sufletele bogate asemenea coroanelor acestor arbori.
Cei crescuți după al lumii ochi nici nu mai cunosc dragostea și nici nu pot gusta fericirea, chiar de ar câștiga toate avuțiile pământului.
Când dai de greu și durere, dacă o accepți și treci peste ea, ajungi să strălucești, căci totul se călește prin durere, chiar și dinții ce apar în gură şi care mai târziu îți conferă un zâmbet frumos, precum și mugurii ce înțeapă scoarța copacului. Cel care fuge și se agață ca iarba rea de orice numai ca să trăiască bine după proasta lui socotință, cel care mereu se victimizează, se mută din loc în loc, se preface că nu-și mai cunoaște neamul, clevetește, invidiază, se lăcomește, la un moment dat o să uite cine este și se va trezi într-un final bătrân și sec pe dinăuntru.
Cine e înțelept găsește rădăcinile cele mai puternice în propria ființă. Ele îți definesc viața, ele îți ghidează pașii și îți vorbesc despre strămoșii tăi, despre dragoste, respect şi datorie.
Cei care descoperă acele rădăcini tainice în adâncul ființei lor şi învață să lumineze, reușesc să aducă lumină peste întunericul din ei în clipe grele, în poticniri, dar pot să aducă lumină și în locul în care își scaldă picioarele, atâta lumină încât pământul să scânteieze a sărbătoare, iar oasele din temelia țării să salte de bucurie.
Rădăcinile puternice cresc în noi și prin noi, ne sunt lumină și călăuză în întuneric, risipesc orice nor și urmă de ceață, ne leagă de tot ce am fost odinioară și ce vom mai fi cândva.
Ana-Cristina POPESCU