Banatul a fost declarat domeniu al Coroanei după alungarea turcilor la 1718 şi va fi administrat în folosul Curţii Imperiale din Viena. Pentru consolidarea stăpânirii habsburgice şi punerea în valoare a întinselor domenii necultivate, Banatul a fost populat cu numeroşi colonişti, cărora li s-au repartizat teritoriile cele mai bune. Contradicţiile dintre cele două clase fundamentale ale societăţii, între iobăgime şi nobilime, se adâncesc tot mai mult, ca urmare a creşterii exploatării feudale şi fiscale, lucru care a dus la creşterea avântului revoluţionar al maselor. În condiţiile în care ţărănimea a început să-şi piardă încrederea în dreptatea împăratului de la Viena, datorită faptului că, aproape niciodată, plângerile ei nu au dus la îmbunătăţirea situaţiei lor, ea se ridică la luptă. Mişcările ţărănimii îmbracă cele mai felurite forme, de la plângerile înaintate autorităţilor şi până la ridicarea armată, la răscoală. Numărul răzvrătiţilor şi răscoalelor este destul de mare, întrucât ţăranii s-au ridicat la luptă atât împotriva nobilimii, cât şi împotriva stăpânirii austriece. Numeroase răscoale se înregistrează în Banat şi Transilvania, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.
,,Pedepsele barbare aplicate răsculaţilor nu pot împiedica izbucnirea altor răscoale. În Banat nemulţumirea maselor populare băştinaşe pe lângă cauze generale derivate din dubla exploatare, habsburgică şi feudală, a mai fost provocată şi de politica Curţii de la Viena de a coloniza unele grupuri de popoare străine, catolice şi germane, în primul rând. Nemulţumirea a fost provocată mai ales de scopurile cu care s-au făcut aceste colonizări şi de felul cum s-au dus la îndeplinire. Scopul habsburgilor era de a catoliciza şi germaniza această regiune. Cheltuielile de transport ale coloniştilor trebuiau suportate de populaţia băştinaşă, iar după sosirea coloniştilor, băştinaşii erau alungaţi fără milă de pe terenurile cele mai productive, care erau dăruite noilor veniţi. Coloniştii se bucurau de toate scutirile, iar sarcinile apăsau în întregime numai pe umerii băştinaşilor.” (Din istoria Transilvaniei, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1961, vol. I, p. 242).
La răscoalele şi răzvrătirile din Banat au participat atât românii de credinţă ortodoxă, cât şi uniţii, dovedind în acest fel că frământările religioase nu au fost decât un catalizator şi că adevărata cauză a acestora a fost exploatarea feudală şi habsburgică.
De altfel, stăpânirea habsburgică în Banat a fost considerată mai grea decât cea otomană, pentru că ea se exercita mult mai direct decât aceasta din urmă, prin numeroşii săi reprezentanţi, funcţionari şi fiscali, dar şi prin abuzurile săvârşite de Armată în satele unde era încartiruită. Părerea că stăpânirea habsburgică era mai grea decât cea otomană a fost împărtăşită şi de către locuitorii satului Slatina, întrucât numai astfel se explică faptul că, în timpul Războiului austro-turc din 1736-1739, în care Austria era de partea Rusiei, ei se organizează în grupuri şi acţionează împotriva austriecilor.
,,Când a izbucnit un nou război cu turcii şi austriecii, au adus trupe numeroase în Banat (1737), nemulţumirea poporului se transformă într-o răscoală de mari proporţii, care cuprinde regiuni întinse şi mase importante de ţărani […]. Răscoala izbucni spontan, fără o pregătire prealabilă. Cetele de răsculaţi răspândite peste tot au atăcat Armata austriacă fără contenire în iarna anilor 1737-1738. În primăvara anului 1738, răscoala ia proporţii şi mai mari, fiind îndreptată împotriva trupelor, a instituţiilor imperiale şi a coloniştilor. Au avut loc adevărate lupte între răsculaţi şi Armata imperială la Lugoj, Caransebeş, Slatina, Bănia etc. Noile armate aduse au început o represiune nemiloasă, fără a face deosebire între participanţi şi neparticipanţi la răscoală. Răzbunarea a fost demnă de o armată colonială: zeci de sate au fost prefăcute în cenuşă; n-au fost cruţaţi nici copiii şi femeile. Singurul rezultat pozitiv al acestei răscoale a fost sistarea colonizărilor pe o perioadă de patru decenii.” (Bujor Surdu, Răscoala antihabsburgică din Banat 1737-1739, în Studii şi materiale de istorie medie, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1957, vol. II, pag. 289).
Situaţia grea a locuitorilor din Slatina, ca şi a celorlalte populaţii din satele răsculate, era determinată şi de abuzurile administraţiei. Devenise ceva obişnuit ca fiecare slujbaş al administraţiei să aibă pretenţia la anumite zile de clacă. În timpul stăpânirii turceşti, preoţimea română şi sârbă a fost scutită de robotă, de dare în bani şi zeciuială; în timpul stăpânirii austriece, ei i se impun încartiruiri militare şi este tratată cu vorbe umilitoare, ceea ce pe timpul turcilor nu se întâmpla.
Ţăranii nu aveau voie să-şi taie nici lemne pentru casă. O povară ce apăsa greu asupra populaţiilor din satele amintite era şi lucrul gratuit la cetăţi şi fortificaţii, şi mai ales faptul că în timpul acestor lucrări nici mâncare nu li se asigura, ei trebuind să-şi aducă proviziile proprii. Tot un abuz al administraţiei era şi acela de a mări în permanenţă numărul funcţionarilor, fapt ce nu interesa pe supuşi decât în măsura în care nu mai ştiau de cine să asculte.
Pentru a înfrânge răscoala, Imperiul habsburgic nu ezită să folosească Armata. Pentru a înăbuşi pofta de a se duşmăni cu oastea împărătească, locotenent-colonelul Hisemenschl a plecat din Timişoara spre Caransebeş, pentru a se întâlni cu generalul Lentulus, care concentrase la Grădişte circa 2.000 de cavaleri germani şi 300 de călăreţi miliţie naţională ardelenească. Scopul acestei expediţii era încercarea de a pedepsi exemplar pe românii rebeli şi nimicirea mijloacelor de alimentare. Momentul a fost bine ales, căci cetele de români s-au împrăştiat pe la casele lor, fiind timp de iarnă. Au fost măcelăriţi ţărani din mai multe sate din jurul Caransebeşului şi chiar locuitori ai Caransebeşului.
,,Urâtă faptă a rumânilor, seimeni turceşti de la Lugoj pân la Slatina, cărăşoveni, bârsoveni, pogăniceni, bistreani, cu teregoveni ce au ajutat turcilor în a. 1738 de-a astupa drumul cheăii Teregovii, cu oaste împărătească în Mehadia să se închidă. Şi alţi lotri, curuţi de-ai lu Racoţi, pirodani prefăcuţi, ce erau pe apa Bistra, în Chizătău şi într-alte sate, juca, cânta: Ţine, doamne, tot aşa, nici cu turcu, nici cu neamţu! Ţine, doamne, tot aşa! Cărea aşa s-au răsplătit: // în noemvrie 1738, joi, în Caransebeş zi de târg. Pre poruncă, reghimentele de răitari, husari din Lugoj de noapte plecând, doă staţii călcând, pre ameazi Caransebeşu cu târgu său de toate părţile făr de veăste lovind, oameni, femei, copii, feăte, preoţi, negustori, în bisărică românească şi nemţească, ce la franciscani scăpasă, cu ei împreună ascuţitului sabiei şi apuştelor jeartvă s-au dat. În biseărică şi-n case focul i-au mistuit. De aci reghimentele au apucat către Carasov. Aşa au lucrat şi încoaci, păn în Slatina, au tăiat, au ars, să se pomenească.” (Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 180).
După acest măcel de la Caransebeş, începe reprimarea din împrejurimi. Generalul Lentulus trimite Armata prin satele vecine după rechiziţii de furaje, alimente şi cele necesare pentru soldaţi. Populaţia se împotriveşte şi refuză, Armata numai prin lupte grele putând să execute această misiune. Satele au fost complet jefuite, au luat tot ce au putut, bătându-şi joc de femei şi bătrâni. (Va urma)
Gheorghe ZEICU
