Între 1716-1717, Banatul era cucerit definitiv de către armatele imperiale austriece și devenea posesiune a Coroanei Habsburgice. Însă, după mai bine de 20 de ani de administrație austriacă, românii bănățeni s-au răsculat, în 1737, datorită condițiilor economice vitrege la care au fost supuși de către aparatul birocratic imperial. Supranumită Fatala răscoală (Fataler Aufstand), revolta a durat până în 1739.
În anul 1736 este adoptat un sistem sufocant de dări, cu un impozit fix pe cap de persoană, plus un impozit după avere. Românii ajung să plătească biruri grele, din care se acopereau cheltuielile de colonizare a nou-veniților (în special germani, francezi și italieni, de religie catolică) cu privilegii imperiale. Se vorbește prea puțin spre deloc despre această perioadă, în care, cu arma în mână, soldații imperiali îi alungau de pe pământurile lor pe români, spre a face loc coloniștilor. Pentru populația băștinașă, orice drept la proprietate a pământului era anulat, prin forța armelor împăratul dobândind drept de proprietate exclusiv. Colonizații fiind scutiți de dări, primesc cele mai fertile pământuri și sprijin complex. Astfel, soarta băștinașilor ajunsese mai rea decât sub stăpânirea turcilor, după cum reiese dintr-un memoriu-protest al chinezilor (primarilor – n. n.) din 1741.
Tot în 1736, izbucneşte Războiul austriaco-turc (1736-1739) şi Banatul devine teatru de război. Cu prilejul izbucnirii conflictului şi nemulţumiţi de sistemul fiscal recent instalat, precum şi de excesele birocraţiei, românii bănăţeni declanşează răscoala antihabsburgică.
Paradoxal, una dintre principalele revendicări ale răsculaţilor a fost revenirea la sistemul fiscal turcesc. Represiunile care au urmat au fost deosebit de dure. Zeci de sate au fost rase de pe faţa pământului, nefiind cruţaţi nici femeile, bătrânii sau copiii. Cu toate acestea, răscoala şi-a făcut efectul, întrucât administraţia s-a văzut nevoită să stabilească un nou regim fiscal, mai puţin apăsător.
Ceea ce urmează ar fi descris astăzi drept un act de genocid și epurare etnică.
Țăranii satelor de pe Valea Bistrei şi din jurul Caransebeşului se revoltă și ei, nevoind să mai plătească taxele exagerat de ridicate impuse de imperiali. Numai intervenţia unei trupe de cavalerie, ce pârjoleşte câteva sate, reuşeşte să potolească spiritele şi să adune impozitele. Nu peste multă vreme, în timpul Marii răscoale, satele de pe Valea Bistrei sunt din nou pârjolite. Generalul austriac de tristă faimă, Lentulus, venind cu o trupă de cavalerie dinspre Haţeg, trece prin foc şi sabie satele în care răscoala a fost mai intensă – Marga şi Măru –, la acesta din urmă însăşi biserica satului, în care s-au refugiat locuitorii, căzând pradă flăcărilor. Motivul: locuitorii din Marga și Măru au tras cu foc asupra patrulelor împărătești. Pentru acest motiv, la 16 ianuarie 1739, către seară, aceste sate au fost scăldate în sânge. Sunt uciși 50 de țărani, iar satele, împreună cu mijloacele de subzistență, sunt prefăcute în cenușă. Pe 17 ianuarie, pârjolesc satele Crâjma, Mal, Cireșa, Bistra și Ohaba, apoi, în 18 ianuarie, lovesc cu 400 de oameni târgul din Caransebeș, ucigând 300 de scelerați – femei, copii și fete, preoți și negustori. Caransebeșul a fost ars în întregime de vlahi, după cum menționează cronica franciscană.
Trupele lui Lentulus pârjolesc tot Banatul. Însuși generalul, în raportul către Împărăție, scria că „De la Poarta ardelenească până jos la Dunăre ard satele valahe”. Peste 50 de sate românești din Serbia și Banat au fost complet distruse de austrieci și de milițiile sârbești în aceste evenimente.
Una dintre urmările directe (despre care, de asemenea, nu se prea vorbește) este părăsirea Banatului de către o bună parte a populației băștinașe, care a apucat-o peste munți, către celelalte provincii românești. Astfel, stăpânirea austriacă lovește și spiritual în populația locală, covârșitor ortodoxă. Potrivit privilegiilor acordate de împăratul Leopold I, ținutul Banatului este pus sub ierarhie bisericească sârbească și așa rămâne aproape un secol și jumătate. Cu greu, românii reușesc să obțină, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ierarhie bisericească proprie și să asculte din nou slujbe în limba neamului la biserică.
La 4 iunie 1741, la Caransebeș are loc Congresul de pace habsburgo-turc, la care a fost stabilită noua frontieră a celor două imperii aflate în veșnic conflict. Conștienți de importanța unei frontiere de sud cât mai sigure, militarii din cancelariile vieneze vor întări mult zona din punct de vedere militar.
Răscoalele românilor pierd din intensitate, aceștia ajungând la concluzia că este mai rentabil să slujească în armată. Aveau avantaje materiale și timp să se ocupe de gospodăriile lor țărănești, în vreme de pace.
Pr. Romulus FRÎNCU
