Când eram copil, şi chiar şi mai târziu, cam până după Armată, credeam că patriotismul nu are nici unitate de măsură, nici limite. Nu astea erau cuvintele pe care le gândeam atunci, ci ideea căreia abia mai târziu i-am dat formă. Până prin clasa a patra abia aşteptam să mor împuşcat în piept cu vreun glonţ rău şi duşmănos, iar la mormântul meu de erou toate rudele şi cunoştinţele să leşine de plâns, iar pe crucea mea, neapărat din marmură, să stea, emailată şi încadrată de o cunună de frunze de stejar, fotografia mea, bucălat şi tuns cu breton, cum eram atunci.
Mai târziu, gusturile mi s-au mai schimbat, nu şi frica de moarte, care-mi era total necunoscută. Viaţa nu avea nici un preţ pentru mine, mai ales dacă era vorba să mi-o dau pentru a-mi apăra mama şi sora, ca să nu mai zic de sentimentul înălţător pe care-l simţeam la gândul de a mă sacrifica pentru prietenii mei din bloc, care şi ei ar fi vărsat râuri de lacrimi la groapa mea micuţă. Dar, de fapt, cred că viaţa am început s-o preţuiesc abia de puţin timp, însă asta-i altă poveste. Una pe care poate că am s-o spun vreodată. Nu ştiu, mă mai gândesc.
Oricum, cu adevărat, patriotismul nu m-a părăsit niciodată, doar că eroismul a început să iasă tot mai mult din calcul. Nu mai aveam niciun chef să mor, pentru nicio cauză, oricât de dreaptă ar fi fost ea. Să lupt pentru ea, da, cu asta am fost şi sunt de acord, dar numai până la un punct. Şi poate că, odată cu trecerea anilor, m-am făcut mai comod sau chiar m-am lenevit, dar punctul ăla se tot îndepărtează şi se face tot mai mic. De fapt, cred că şi ce fac acum tot o luptă e, doar că o duc cu armele mele. Nu sunt însă sigur care-mi sunt duşmanii, şi aici mi-e teamă să nu fiu înţeles greşit.
Spun asta fiindcă mi-e pur şi simplu groază, nu frică, de ceea ce văd la televizor şi pe internet din ziua în care am rămas pe dinafara Spaţiului Schengen. Dacă mi-ar fi frică de explozia de ură împotriva Austriei aş lăsa pixul jos în secunda asta şi mi-aş căuta un alt subiect despre care să scriu, dar asta e singur armă cu care pot să lupt, şi asta am să şi fac. Sunt îngrozit, deci, de ce aud şi citesc în ultimele zile, şi cred că şi uimit de felul în care o ţară întreagă s-a pornit împotriva altei ţări întregi, fără nicio noimă, din punctul meu de vedere.
În primul rând, eu mă aşteptam la asta. Atunci când o Cancelarie îţi spune în fiecare zi, o săptămână şi ceva, NU, apăi eu ştiu că nu înseamnă. Austriecii asta au făcut, mai blând sau mai răspicat. Doar noi ne-am închipuit că au zis-o doar aşa, ca să se afle în treabă, şi că dacă mergem şi-i batem la cap au să-şi schimbe părerea. Şi asta fiindcă am gândit în termenii poporului român. Noi ne-am fi răzgândit. Atunci, ne-am dus la ei aşa cum am făcut oriunde şi întotdeauna, cu fundul mai sus decât capul şi cu mâna întinsă. Ne-au dat peste ea, iar în fund ne-au tras un şut.
Dar nu ne-am lăsat. Ne-am dus iar peste ei. Ne-au dat iar pe uşă-afară, dar noi tot n-am înţeles, parc-am fi fost turci. Aşa că ne-am mai dus încă o dată şi încă o dată. Le-am zgâriat uşile, ne-am smiorcăit, le-am promis câte în lună şi-n stele, şi tot degeaba. Asta condamn eu, că n-am putut, sau n-am vrut să înţelegem şi să avem demnitate. Că problema imigraţiei era un simplu pretext, o scuză cusută cu aţă albă, şi ei nu ne vor din alte milioane de motive, şi le ştim şi noi care. Că ne-am purtat ca Vodă Lăpuşneanu şi am mers pe principiul dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem, uitând că de-atunci au trecut 500 de ani. De fapt, cred că în nicio altă ţară din lume, în afară de România, nu s-ar fi putut scrie o asemenea carte. Iar politicienii de azi au mai scos o ediţie. Revizuită şi adăugită.
De aia nu înţeleg de ce suntem aşa porniţi pe austrieci. Dacă m-ar întreba cineva dacă merităm sau ba să fim în Schengen, aş răspunde, probabil, că nu ştiu. Dar pe mine nu mă mai întreabă, demult, nimeni, nimic. Nici măcar eu. De aceea, de la o vreme încoace, eu am doar răspunsuri.
Adrian CRÂNGANU