Pe mine rar mă aude lumea vorbind despre politică. Nu pentru că nu m-aş pricepe sau nu m-ar interesa, fiindcă mai ştiu şi eu câte ceva după toate cele văzute într-o viaţă aproape petrecută în presă, şi chiar îmi pasă, şi încă la modul serios, de ce se întâmplă cu ţara mea, dar prefer să-mi păstrez părerile pentru mine. Am învăţat, în atâţia ani de când tot descos oamenii, că orice cusătură, fie ea făcută şi de cel mai priceput croitor, tot se vede. Am considerat, aşadar, că e mai bine să nu am nevoie de ac şi aţă, cu alte cuvinte, că e mai sănătos să-mi ţin gura. Îmi pun şi aşa destui oameni în cap prin lucrurile pe care le scriu, şi poate că povara asta m-a obosit odată cu trecerea anilor. Grumazul mi-a mai slăbit, iar viaţa m-a învăţat să nu stârnesc curiozităţi, dacă nu vreau să dau răspunsuri. Simplu.

Asta, însă, doar în teorie. Pentru că sunt momente când, obosit de prostia din jurul meu, enervat de tupeul unora, ori scârbit de laşitatea altora, nu bag în seamă raţiunea care mă trage de mânecă, şi-mi spun părerea, indiferent de consecinţele pe care le atrag cuvintele mele.

De data asta, a fost vorba, în primul rând, de dezvăluirile făcute la televizor de Sebastian Ghiţă. Pe unii, probabil, ele i-au buimăcit, e posibil ca în alţii să fi băgat groaza, nu ştiu, însă pe mine nu fac decât să mă dezguste, în aceeaşi măsură, poate, în care ultimele discursuri ale preşedintelui Iohannis m-au întristat. Motivul, însă, e unul şi-acelaşi: amândoi s-au trezit prea târziu, undeva pe la amiază, în timp ce, dacă ar fi să fac o comparaţie, câştigătorii alegerilor din 11 decembrie s-au sculat cu noaptea-n cap şi sunt deja atât de departe, încât nici măcar nu li se mai vede urma.

Iar după război, mulţi viteji se-arată, şi Sebastian Ghiţă e unul dintre ei. Pitit într-un buncăr, mi-l închipui cum stă cu fundul pe un depozit de muniţie şi cum scoate în fiecare seară un pistol cu apă şi ne stropeşte cu el, fără măcar să ne ude, fiindcă totul e doar un film… Păcat. Păcat că, tocmai atunci când frontul a trecut la doi paşi de el, n-a înţeles că uneori e mai uşor şi mai simplu să fii erou decât dezertor, şi asta fiindcă cred că nici n-a ştiut că eroii trăiesc veşnic, în timp ce laşii mor întotdeauna de mai multe ori şi n-au niciodată mormânt.

Recunosc că m-am străduit să folosesc cuvinte cât mai blânde şi să nu mă lungesc cu textul, poate fiindcă în sinea mea am considerat că nu e cazul să mai dau într-un om şi-aşa căzut la pământ. La fel am să procedez şi în continuare, doar că motivul diferă, adică nu aş vrea ca, prin ceea ce am să spun, golul din jurul domnului meu preşedinte să fie şi mai mare. Mi se pare suficient de singur încât să cred că fiecare aliat care-i întoarce spatele îi mai lasă un flanc descoperit, pe unde oastea câtă frunză şi iarbă a inamicului politic poate să-şi facă mendrele. Şi dacă pe Sebastian Ghiţă l-am văzut ca pe un puştan înarmat cu un pistol cu apă, pe Klaus Iohannis mi-l imaginez ca pe un cavaler teuton, îmbrăcat în armură, mişcându-se greoi, cu lancea sub braţ, lovind aerul, fără să înţeleagă că a rămas singur şi că lupta s-a încheiat demult.

Şi mă tem că nu-şi dă seama nici că e iarnă, că totul e alb, şi că bulgării prietenoşi de zăpadă aruncaţi de duşmanii lui politici îi fac armura să ruginească pe la îmbinări şi că el s-ar putea să cadă de pe cal cu un buf asurzitor. Dar aşa e coiful făcut: prin vizieră, lumea se vede întotdeauna foarte îngustă.

Adrian CRÂNGANU