Adrian CRÂNGANU
Cred că am fost mereu un bun privitor la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Un observator lucid. Am încercat să resist tentaţiei de a mă îmbăta cu apă rece, tot aşa cum m-am opus să văd totul doar în culori închise, numai fiindcă vânzătorii de imagini îşi derglau înadins aparatele. M-am străduit, întotdeauna, să văd, şi binele şi răul, exact la locurile lor, asta am vrut de fapt să zic. Şi mai cred că, în mare măsură, am şi reuşit. Pe de o parte, m-a ajutat firea mea, înclinată dintotodeauna spre a face dreptate, nu atât mie, cât altora. Şi, chiar şi atunci când a fost vorba de mine, n-am ţinut cont de asta. Mi-am recunoscut greşelile şi am fost de acord să plătesc pentru ele. Pe de altă parte, anii petrecuţi în presă, vreme în care am văzut atâtea şi-atâtea mizerii, dar şi o mulţime de lucruri frumoase şi gesture sublime, despre care nu întotdeauna am putut să scriu, mi-au dat o detaşare faţă de întâmplările care mă înconjoară, la care puţini oameni cred că ajung. Iar faptul că subiectul despre care mi-am luat inima în dinţi ca să scriu e tocmai domeniul în care lucrez de douăzeci de ani, zic eu că îmi dă suficientă credibilitate în ceea ce am să spun în continuare.
Şi eu zic că presa a luat-o cu totul razna. Aici ar fi multe de spus, nu mi-ar ajunge toate paginile unui ziar ca să încerc să explic cum şi de ce, dar concluzia asta e. Cum însă mi se pare normal şi corect să-mi şi argumentez punctele de vedere, fiindcă îmi dau seama că ceea ce urmează va răni, mai mult ca sigur, orgoliul unor colegi, am s-o fac şi pe asta. Ştiu că sună dur, dar eu consider că cel puţin jumătate dintre cei care lucrează acum în presă nu au ce căuta într-o redacţie. Ba, mai mult, am să merg până acolo încât am să spun că nici măcar s-o măture sau să spele pe jos nu merită. Sunt oameni de slabă calitate, fără nicio chemare ori înclinaţie măcar pentru presă. Şi cum fiecare îşi face meseria după priceperea şi statura morală cu care l-a înzestrat Dumnezeu, din mâinile lor iese ce iese.
Am încercat, de-a lungul anilor, să scot din câţiva oameni, ziarişti. Cu unii am reuşit, însă cu cei mai mulţi, nu, chiar dacă ştiam exact cum se procedează. Eu însumi am învăţat meserie de la unul dintre cei mai mari jurnalişti pe care i-a avut Banatul. Am avut privilegiul de a-i fi prin preajmă şi inspiraţia de a-l lua ca exemplu pe Timotei Jurjica, de a-i pune mii de întrebări şi de a-i asculta milioane de răspunsuri. Dar, chiar şi aşa, umblând mereu după el, mi-au trebuit trei ani ca să pot spune că am învăţat suficiente lucruri încât să merg pe propriile picioare. La început mi-a fost teamă şi uneori chiar m-am împiedicat. Dar m-am ridicat şi am pornit mai departe. Anii au trecut, iar eu în fiecare zi am avut câte ceva de învăţat, dar de fiecare dată pe propria piele. Şi n-am uitat nimic. Am vrut să dau şi altora din ce aveam, dar puţini, foarte puţini au vrut să şi primească. După două săptămâni petrecute în redacţie, unii colegi erau atât de plini de ei înşişi încât, atunci când nu-i vedea nimeni, sunt convins că sărutau oglinda, încântaţi de ceea ce vedeau în ea. După alte două săptămâni, unii au plecat. Ceilalţi, însă, au rămas.
De aceea spunem că presa a luat-o razna. Fiindcă fiecare îşi face meseria după priceperea şi statura morală cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Iar redacţiile colcăie de pitici. Mai ales de cei din care se mai ridică şi pe vârfuri.
