În oraşul în care a activat ca profesor Horia Sima între anii 1932-1936, răspândind sămânţa legionarismului mai ales în rândul tineretului, rebeliunea legionară a fost pregătită cu mult înainte. Legionarii posedau pistoale şi chiar o puşcă mitralieră.

Încă din 20 ianuarie 1941, în ţară s-a trecut la ocuparea principalelor instituţii-cheie, sub ameninţarea armelor. Au fost ocupate prefecturi, sedii ale poliţiilor, oficii poştale şi telegrafice, staţii de cale ferată ş.a.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Caransebeş a fost informat în ziua de 21 ianuarie 1941, de comandantul Garnizoanei locale, că trupele militare urmau să ocupe instituţiile publice din oraş. Cu excepţia sediului Primăriei, unde se masaseră legionarii, celelalte instituţii publice au fost ocupate de Armată fără rezistenţă.

Legionarii, în număr de 341, primind întăriri şi din localităţi apropiate, având asupra lor armament, erau masaţi în clădirea Primăriei. Conducătorii acestora erau preotul Traian Lazăr – directorul Şcolii Normale, medicul dentist Ioan Raţiu – primar, şi avocatul Gheorghe Ianculovici.

Cu toate insistenţele comandantului Garnizoanei locale, colonel Alexandru Grecianu, ale personalului Tribunalului şi Parchetului, până în seara zilei de 23 ianuarie legionarii au refuzat să părăsească localul Primăriei. La unele discuţii pe tema predării localului a participat şi comandantul Trupelor germane din oraş. La medierea cu legionarii au participat, din partea instituţiilor de justiţie, magistraţii Lucian Ianculescu, Ion Catrinescu, Aurelian Comoroşan, Nicolae Postelnicu şi Nicolae Călugărescu, iar din partea Armatei, colonelul Fortunescu. Printre rebeli s-a aflat şi un judecător, Moise Topârceanu.

Iată cum sunt prezentate de către prim-procurorul Constantin Dobrian evenimentele care au dus la reinstaurarea ordinii în oraş: „Răspunsul delegaţiei legionare de la ora 19 din ziua de 23 ian. 1941 fiind negativ s-a procedat la evacuarea prin forţa armată. În timp ce se executa ordinul primit şi Armata se găsea aproape de intrare, legionarii răzvrătiţi au atacat trăgând focuri de armă, revolver şi puşcă mitralieră pe care o aveau instalată într-un imobil vecin Primăriei. Armata a ripostat ordonând deschiderea focului contra atacatorilor, trăgându-se câteva proiectile de tun şi focuri de mitralieră. În urmă văzând că focul se înteţeşte răzvrătiţii s-au predat. Toţi cei găsiţi în Primărie în număr de 341 au fost dezarmaţi şi conduşi la cazarma din localitate unde cercetările se fac de către Justiţia militară”. Raportul poartă data de 25 ianuarie 1941.

În ziua următoare, după intervenţia Armatei pentru evacuarea Primăriei, în oraş s-a instaurat liniştea, iar conducerea Primăriei a fost încredinţată avocatului Nicolae Domăneanţu, până la numirea unui nou primar.

Pe lângă cei amintiţi mai sus, care au condus rebeliunea legionară în Caransebeş, între cei arestaţi de către autorităţile militare s-au aflat profesori, preoţi, funcţionari CFR, studenţi, elevi şi personal judecătoresc.

Anchetarea celor 341 de legionari care se baricadaseră în clădirea Primăriei a avut loc, în prima etapă, în garnizoana din localitate, mulţi fiind eliberaţi la începutul lunii februarie.

De la Şcoala normală de învăţători au fost arestaţi fostul director şi profesor, preotul Traian Lazăr, şi profesorii Dumitru Săvoiu şi Romulus Covaciu. În luna februarie 1941, Traian Lazăr era reţinut în continuare la Consiliul de Război din Timişoara, unde până la 13 februarie s-a aflat şi profesorul Romulus Covaciu. La 27 ianuarie, profesorul Dumitru Săvoiu a fost pus în libertate, după ancheta desfăşurată la Caransebeş.

Măsurile dorite de Ion Antonescu şi guvernul instalat după rebeliune se doreau a fi foarte drastice, mai ales împotriva instigatorilor la rebeliune.

La începutul anului 1941, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a înaintat Ministerului Educaţiei Naţionale următorul Ordin: „Am onoare a face cunoscut că Domnul General Antonescu, Conducătorul Statului, a hotărât să reamintească apelul făcut către preoţi şi profesori pentru instaurarea disciplinei desăvârşite în biserici şi şcoli.

De asemenea, a hotărât ca preoţii şi călugării, care au aruncat crucea din mână şi au luat revolverul, activând în rândurile rebelilor, precum şi cei cari au întreţinut anarhia prin cuvântări sau articole de presă, să fie imediat raşi, vârâţi în închisori şi trimişi în faţa instanţelor de judecată. Profesorii, de la rector şi până la învăţătorul satului, cari au semănat idei anarhice şi au îndemnat tineretul la rebeliuni, să fie de asemenea vârâţi în închisori şi trimişi în faţa instanţelor de judecată”.

Acelaşi Ion Antonescu, atât de încrezător în lunile septembrie-octombrie 1940 în tineretul legionar, într-un manifest către ţară, difuzat după rebeliune, vorbeşte despre vinovăţia celor care i-au târât pe tineri în marea răzvrătire contra Statului: „Dar tinerii curaţi, puţini, cari au căzut într-o luptă de credinţă greşită, de răzvrătire absurdă, aceştia au adus prin sfârşitul lor tragic durerea sfâşietoare a părinţilor şi familiilor cari n-au altă vină decât că au crezut prea mult în entuziasmul orb al copiilor lor şi nu i-au ştiut împiedica la vreme de la rătăcire. Vina gravă şi pedeapsa cea mai aspră o meritau şi o merită aceia cari i-au dus la moarte, împuşcându-i, cari i-au târât într-o acţiune nebună, dezlănţuitoare de anarhie şi ură, pentru a-i părăsi în momentul luptei”.

Aluzia lui Ion Antonescu era la adresa lui Horia Sima şi a ciracilor săi, care au părăsit ţara imediat după eşecul rebeliunii, ajutaţi de Armata germană din România.

Tot în acele momente de revenire la normalitate, dr. Vasile Lăzărescu, care participase la impozanta manifestaţie legionară din 19 decembrie 1940 împreună cu secretarul general al mişcării legionare, profesorul Nicolae Pătraşcu, se adresează şi el preoţilor şi credincioşilor din Eparhia Caransebeşului, cu o Circulară din care reproducem următoarele: „O parte din fiii ei (n.n. – ai ţării), provocând tulburări grave şi anarhice, s-au ridicat contra Conducerii de Stat şi au ocupat instituţii publice. Oameni neînţelegători şi elemente răzvrătite sau unelte străine au încercat să tulbure ordinea, fără de care Statul, familia şi avutul nu poate trăi. În multe locuri s-a unit crima cu prădăciunea, şi case de români neaoşi şi buni patrioţi au fost prădate fără milă”.

Pe parcursul lunilor februarie-aprilie 1941, anchetele s-au desfăşurat la Curtea Marţială din Timişoara. De la Şcoala normală de băieţi din Caransebeş au fost citaţi ca martori 33 de elevi şi doi profesori, pentru ziua de 11 aprilie 1941.

În procesul rebeliunii legionare din Caransebeş, primele pedepse au fost date în ziua de 14 aprilie 1941 şi au privit lotul de elevi de la şcoala sus-amintită. Prin Sentinţa Nr. 726/14 aprilie 1941, au fost condamnaţi următorii elevi: Urian Ion, Dumescu Petru, Anghel Constantin, Chimirea Nicolae, Bohotici Ioan şi Beg Gheorghe, la câte 3 luni şi o zi de închisoare. Dintre aceştia, Urian Ion şi Bohotici Ioan erau elevi refugiaţi din judeţele Someş şi Maramureş, cedate Ungariei în urma Dictatului de la Viena.

De la Academia teologică din Caransebeş, urmare a anchetelor, au fost arestaţi la 17 martie 1941, de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, 10 studenţi, condamnaţi prin aceeaşi Sentinţă Civilă Nr. 726/14 aprilie 1941, după cum urmează: Dumitrescu Gheorghe – condamnat la 4 luni de închisoare, Martin Petre, Şuşoi Nicolae, Novac Martin, Cotârlă Nicolae, Sârbu Eftimiu, Jdicu Horia, Stoca Ilie şi Cardaş Nicolae – la câte 3 luni şi o zi de închisoare. Toţi cei menţionaţi, după condamnare, au început executarea pedepselor la Închisoarea din Lugoj.

În ziua de 15 aprilie 1941, Consiliul profesoral al Academiei teologice a hotărât eliminarea celor 10 studenţi pentru anul şcolar 1940-1941 şi pierderea dreptului de a se prezenta la examene. Alţi patru studenţi teologi, şi anume Milovan Gheorghe, Stoicescu Constantin, Birtea Dănilă şi Murgu Ioan, au fost daţi în judecată pentru delictul de rebeliune.

În ziua de 25 aprilie 1941, Curtea Marţială din Timişoara a hotărât condamnarea următoarelor persoane din Caransebeş participante la rebeliunea legionară: Lazăr Traian, preot şi profesor, director la Şcoala normală de învăţători, Cârpan Ioan, avocat, Popovici Mihai, funcţionar CFR, Raţiu Ioan, medic dentist, fost primar, Ţâru Victor, impiegat CFR, Duicu Tache, Babuţ Gheorghe, comerciant în Caransebeş, Bugea Gheorghe, Martincek Adalbert şi Martincek Anton, ultimii doi zugravi în Caransebeş,

Cei condamnaţi au fost depuşi la Închisorile din Deva, Timişoara, Aiud şi Caransebeş, în funcţie de gravitatea faptelor şi pedeapsa primită.

Perioada imediat următoare rebeliunii legionare a fost una de analiză a evenimentelor petrecute, de reflecţie şi chiar de regrete. S-au înregistrat replieri rapide prin părăsirea bărcii mişcării legionare şi declararea ataşamentului faţă de regimul militar instaurat de generalul Ion Antonescu.

Ilustrăm această atitudine cu telegrama pe care Academia teologică din Caransebeş a trimis-o lui Ion Antonescu la 14 februarie 1941, pe care o reproducem integral:

„Domnule General,

Cutremuraţi în tot ce are fiinţa lor mai bun şi mai patriotic în ea, de dezastrul ce s-ar fi abătut asupra Ţării fără intervenţia D-voastre, profesorii şi studenţii Academiei de Teologie din Caransebeş, întruniţi în şedinţă solemnă, mărturisesc împreună cu toţi bunii români nestrămutata lor hotărâre de a Vă urma cu credinţă pe adevăratul drum al destinului nostru de neam.

Cu icoana patriei întregită în suflet şi conştienţi de imperativul zilelor de faţă, declarăm că suntem cu toţii trup şi suflet în jurul conducătorului.

Rectorul Academiei

Arhimandrit dr. Laurenţiu Busuioc”.

Climatul universitar caransebeşean, care a cunoscut convulsiile politice din perioada guvernării legionare, a simţit nevoia unei analize a faptelor şi a ajuns la concluzia că ţara fusese împinsă spre un dezastru total, considerând necesară şi scuzabilă intervenţia în forţă a Armatei.

Textul telegramei de mai sus îl completăm cu câteva informaţii dintr-un Buletin informativ din 11 aprilie 1941 al Academiei teologice, privind starea de spirit a studenţilor: „În viaţa studenţească a avut repercusiuni în general Mişcarea legionară, care a culminat în luna ianuarie prin conflictul ivit între regimul de disciplină al internatului acestei Academii şi spiritul de autoconducere înfiltrat prin această Mişcare.

Faptul însă că un număr de 10 studenţi, care s-au dovedit a fi luat parte la rebeliune, au fost trimişi în faţa instanţelor de judecată şi deci izolaţi de ceilalţi, iar pe de altă parte şi măsurile luate (…) au făcut ca spiritele să se potolească şi să dispară complet urmările unei ideologii bolnăvicioase, împingând pe unii la pasul funest din 21-23 ianuarie 1941”.

Printre cei care priviseră cu încredere mişcarea legionară, starea de spirit nu era liniştitoare. Informaţiile ulterioare momentului condamnării unor legionari caransebeşeni, în luna aprilie 1941, dovedesc o stare de spirit confuză, creată de eliberarea din închisori doar a celor cu pedepse mici, de încercarea acestora de a se regrupa în speranţa că Horia Sima, fugit în Germania, va fi aşezat în fruntea unui guvern legionar, tocmai cu sprijinul lui Hitler, dar şi de dezamăgirea creată de legăturile militare tot mai strânse dintre Antonescu şi Hitler, în condiţiile intrării României în război de partea Germaniei. Informaţiile primite din Germania, care dovedeau izolarea lui Horia Sima, întăreau ideea că legionarii au fost definitiv abandonaţi.

Constantin BRĂTESCU