M-am gândit că nimic nu e mai potrivit decât a asocia recunoştinţa cu dreptatea, şi mai pe urmă cu prietenia şi dragostea. Drept este să fii recunoscător celui ce te-a ajutat şi tot drept este că ajutorul îl primeşti de la cel ce îţi întinde mâna ca prieten, oferindu-ţi sprijinul cu toată dragostea.
Împăratul şi psalmistul David ne vorbeşte de toate binefacerile primite de la Dumnezeu şi se întreabă cum va putea răsplăti Lui Dumnezeu toate aceste binefaceri ce le-a revărsat asupra-i, însă Sfânul Ioan Gură de Aur ne învaţă că „Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă.“1
Dumnezeu este Creatorul nostru; fără voia Lui noi nu am exista. „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi prin Voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.“2 (Apocalipsa 4, 11). „Tot pământul să se închine Ţie şi să cânte Ţie, să cânte numele Tău. Veniţi şi vedeţi lucrurile Lui Dumnezeu […] Binecuvântaţi nemuri pe Dumnezeul nostru.“3 (Psalmul 65, v. 3, 4, 7).
Omul poate să fie recunoscător Lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care le-a revărsat asupra-i, ascultându-L, respectându-I Cuvântul, săvârşind binele, ajutându-şi aproapele cu toată dragostea, aşa cum el ar dori la rându-i să fie ajutat de Dumnezeu. Chiar dacă va săvârşi toate aceste lucruri, omul este nevrednic de toate darurile pe care le primeşte de la Dumnezeu, însă Bunul Dumnezeu vede truda lui, pe care o face cu tot sufletul, şi îl răsplăteşte înmiit.
Un om bun nici nu mai cere Lui Dumnezeu să-l ajute pentru a dobândi un lucru sau altul, ci rugăciunea lui este de mulţumire pentu binefacerile pe care le-a primit de la Dumnezeu, de iertare că se dovedeşte nevrednic darurilor primite, şi nu de cerere pentru El, căci ştie, crede din toată inima că Bunul Dumnezeu va purta în continuare grijă de tot ceea ce are nevoie; rugăciunea lui de cerere adresată Lui Dumnezeu este însă pentru ajutorul aproapelui.
O vorbă din popor spune că „Recunoştinţa e floare rară“4 Pentru a confirma veridicitatea acestei zicale populare, voi face referire iniţial la una din minunile Mântuitorului Iisus Hristos, săvârşite asupra oamenilor, apoi la câteva exemple din viaţa de zi cu zi.
Pe când Iisus Hristos mergea spre Ierusalim, trecând prin mijlocul Samariei şi Galileii, l-au întâmpinat într-un sat zece leproşi, care l-au rugat: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi“5 (Luca 17, 13).
Aceştia, ascultându-i sfatul, au pornit să se arate preoţilor, însă pe cale s-au vindecat. Unul dintre cei vindecaţi însă s-a întors să-i mulţumească Lui Iisus „Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele Lui Iisus mulţumindu-i“6.
Leproşii erau socotiţi necuraţi în Vechiul Testament şi nu aveau voie să stea alături de ceilalţi oameni: „Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii“7 (Numeri 5, 1-2).
Putem observa că Iisus Hristos nu doar că i-a vindecat pe cei zece leproşi de boala trupească, dar le-a redat şi respectul de sine, cinstea de a se învrednici a fi împreună cu ceilalţi oameni, însă doar unul din cei vindecaţi s-a întors şi a mulţumit slăvind pe Dumnezeu. Acela singurul s-a făcut vrednic de binefacerea primită şi şi-a vindecat în acelaţi timp şi sufletul, nu doar trupul, căci atunci când sufletul e bolnav datorită păcatului se îmbolnăveşte şi trupul, iar pentru a ne putea vindeca trebuie să ne curăţim atât sufletul, cât şi trupul. Acest sfat îl primim de la Mântuitorul Iisus Hristos atunci când vindecă pe un slăbănog, grăind: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!“8 (Marcu 2, 5).
Cât de recunoscători trebuie să-I fim fiecare lui Iisus Hristos, care, în timp ce a fost pe pământ alături de noi, a luat asupra-Şi toate neputinţele noastre: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit, că orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază, săracilor li se binevesteşte“9. (Luca 7, 22), ca, în finalul misiunii sale pe acest pământ, să se jertfească pentru mântuirea noastră.
Noi suntem datori să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra noastră, neîncetat: „Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi”10 (I Tesaloniceni 5, 18), căci „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare“11 (Iacov 1, 17).
În ziua de astăzi uităm să fim recunoscători şi dăm vina mereu pe timpul ce trece prea repede. Mereu nu avem timp pentru aproapele sau uităm să oferim puţină tandreţe celor ce ne iubesc, amânăm să mai ne facem timp pentru prieteni, uitându-i, orice acţiune neînsemnată fiind mai importantă pentru noi decât prietenul adevărat, ce la nevoie ţi-a fost alături şi care a putut jerfi din timpul său pentu tine, însă pentru toate celelalte ne facem timp: să muncim – ceea ce e necesar, dar nu pentru a ne ocupa toată viaţa –, să alergăm în toate părţile, să facem proiecte, să adunăm averi, să mergem în concediu, să ne distrăm, să dormim, să mâncăm, să ne îmbrăcăm în pas cu moda, să judecăm şi să bârfim aproapele, ba chiar să-i facem rău, putând în schimb să ne facem prieteni adevăraţi.
Cu câţiva ani în urmă, am predat Religie la una din şcolile din Caransebeş şi am cerut elevilor să alcătuiască un portofoliu în care să adune toate gândurile lor zilnice de recunoştinţă pentru toate binefacerile primite, şi m-am bucurat când am citit că unii dintre ei mulţumeau pentru toate miracolele unei zile: pentru zorii dimineţii pe care Bunul Dumnezeu i-a învrednicit din nou să-i vadă, pentru zâmbetul frumos al naturii, pentru pasărea ce le-a încântat auzul cu cântecul şi privirea, cu jocul ei, pentru lacrimile norilor, pentru că sunt sănătoşi, pentru că părinţii lor sunt sănătoşi şi le sunt alături, pentru prietenii lor, pentru noile cunoştinţe dobândite la şcoală şi folositoare în viaţă, pentru pâinea zilnică, pentru jocurile copilăriei, pentru o haină sau o excursie, pentru că au putut să facă, la rându-le, o faptă de milostenie… E adevărat că unora le părea la început plictisitoare şi banală orice zi în care totul nu făcea altceva decât să se repete, însă, în timp, învăţând unii de la alţii, au început să trăiască adevărata viaţă, fiind recunoscători binecuvântărilor zilnice.
Până şi Natura, întregul Univers sunt recunoscătoare Creatorului, păstrând ordinea pe care Acesta a instituit-o. Şi animalele, şi păsările sunt recunoscătoare: „Boul îşi recunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul meu nu Mă pricepe“ (Isaia 1, 3).
„Din viaţa Sf. Gherasim cunoaştem, de asemenea, scena de duioasă recunoştinţă a unui leu căruia cuviosul părinte îi scosese o ţeapă din laba piciorului. După moartea sfântului, animalul fioros al deşertului i-a rămas recunoscător până la sfârşit, murind de durere deasupra mormântului binefăcătorului lui. Ceea ce leul şi alte fiinţe asemănătoare fac din instinct, creştinul trebuie să împlinească din conştiinţă şi credinţă, ca pe una din cele mai înalte şi obligatorii porunci, ca expresie a inimii sale simţitoare, delicate, atente şi credincioase, ca un răspuns cu binecuvântări la binecuvântările primite“.
Recunoştinţa ar trebui să se întâlnească mereu în drumul său, ca facerea de bine în viaţa creştinilor, căci doar roadele lor leagă cele mai puternice prietenii, urmează mereu căile dreptăţii, ale adevărului, şi se bucură de binefacerile luminoase ale dragostei.
Pr. Ion TURNEA
http://www.predici.cnet.ro/arhive/1678/
2 Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Apocalipsa 4, 11.
3 Ibidem, Psalmul 65, v. 3, 4, 7.
4http://www.doxologia.ro/cuvinte-cheie/recunostinta Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Luca 17, 13.
5Ibidem, Luca 17, 16.
6Ibidem, Numeri 5, 1-2.
7Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Marcu 2, 5.
8bidem, Luca 7, 22.
9 Ibidem, I Tesaloniceni, 5, 18.
10Ibidem, Iacov 1, 17.
11 Ibidem, 1994 (Isaia 1, 3)
http://www.predici.cnet.ro/arhive/1678/
BIBLIOGRAFIE:
-
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul cel Mare, Editura Anastasia,1997.
-
Filocalia Sfintelor Nevoinţe ale Desăvârşirii, Editura Harisma, Bucureşti, 1995.
-
Patericul, Tipărit de Episcopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1994.
-
Proloagele, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, vol. I şi II.
-
Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994.
