Înainte de a fi o sărbătoare, Crăciunul e o veste pe care membrii unei comunităţi mai largi, cum este satul – şi chiar oraşul –, şi-o poartă unii altora, prin vocile copiilor şi ale celor mari, prin colinde.
La români, în special, de Crăciun se colindă. Obiceiul acesta s-a păstrat de la Kalendele romane. Denumirea de Colind (corind), la bulgari Koleda (kolada), la sloveni Kolede, la ucraineni, ca şi la ruşi, Koliada, la bieloruşi Koliadi Krescenskaia, se referă atât la cântece sau poezii de Crăciun, cât şi la obiceiul colindatului. La români, apar colinde cu tematică nu neapărat religioasă, ci profană, încă de la daci şi din perioada etnogenezei.
Colindele, sau corindele (după pronunţia rotacizantă specifică Transilvaniei), sunt legate de sărbătorile religioase ce au loc în lunile de iarnă, decembrie şi ianuarie, adică Naşterea lui Iisus.
Mai aproape de vremurile noastre, Anton Pann, mare protopsalt şi compozitor, notează, utilizând notaţia bizantină, o serie de colinde. Culegerile au continuat în secolele următoare, fiind efectuate de etnologi şi muzicologi de prestigiu, cum ar fi George Breazu, Constantin Brăiloiu, Sabin Drăgoi, dar şi alţii.
În limba noastră română, numele colindei a născut verbul cu înţeles mai larg „a colinda”, adică a merge din loc în loc, în sat, pe câmp, prin pădure, a cutreiera un spaţiu, fie el şi al gândului. În sărbători ca acestea, însă, e vremea rară de tot, când, pe undeva „Pe la crucea bradului, se coboară Dumnezeu/ Pe o scară de argint”, şi se lasă purtat de copii pe la casele românilor.
Pe lângă neîntrecuta lor frumuseţe folclorică, colindele au în ele o sacralitate care transfigurează şi sărbătoarea, şi pe cei ce sărbătoresc, deopotrivă. Casa care aşteaptă colindători are ferestrele luminate, uşa deschisă şi darurile pregătite.
După felul lor, colindele se împart în vremea noastră în două mari categorii: sociale şi religioase. Colindele sociale (laice sau profane) pot fi recitate sau cântate de copii şi adulţi, cu sau fără măşti, acestea constituind o reminiscenţă păgână păstrată şi astăzi în obiceiurile româneşti şi, probabil, şi la alte popoare. Colindele religioase au fost create începând cu secolul I. Ele sunt multiple şi deosebit de interesante (Irozii, Steaua etc.).
E adevărat, după 1990, o serie de formaţii şi grupuri oficiale sau neoficiale, corale sau nu, chiar dacă asta nu constituie o greşeală, încep să le cânte prea devreme, iar asta duce la o saturaţie, deşi de ceva frumos şi plăcut nu trebuie niciodată să te saturi.
Chiar şi străinii, când le ascultă, rămân impresionaţi de ritmurile lor atât de diferite şi de melodiile atât de sensibile şi plăcute.
De fapt, fiecare popor şi-a plăsmuit sărbătorile după chipul şi asemănarea sufletului său. Am fost de câteva ori într-o insulă franceză, în vacanţe mai prelungite, unde nu ninge niciodată, dar şi aceşti insulari serbează Crăciunul ca şi noi, desigur, mai artificial. E adevărat, străzile sunt luminate, foarte luminate, cu ghirlande albe ca zăpada, încâlcite pe tulpinile măslinilor, arborilor de plută şi palmierilor, cărora le stau de strajă îngeri trâmbiţaşi din carton, poleiţi cu o vastă risipă de lumini colorate, în faţa clădirilor, de la ferestre până-n crengile pomilor şi buchetelor de leandri, cu scene ale Naşterii Domnului, confecţionate din lut smălţuit. Toate acestea sunt afară singure şi reci. Inima sărbătorii e în interior. Bradul de Crăciun este adus de pe Continent şi e foarte scump. Este încărcat cu podoabe şi daruri ca şi la noi, iar în faţa lui membrii familiei, împreună cu cei apropiaţi, îşi cântă imnurile specifice Crăciunului. Cei 250.000 de locuitori ai insulei stau însă cu spatele la lume şi cu faţa către un centru intim. Se pare a fi o sărbătoare de castel fortificat, cu podurile ridicate.
M-a atins atunci nostalgia României noastre dragi, nostalgia frescelor de la Voroneţ şi Suceviţa, întoarse cu faţa spre lume, ca o liturghie cosmică. Nostalgia Crăciunului românesc, a clopoţeilor şi colindelor, a satelor dezgheţate de cântec.
Sărbătorile Crăciunului au o taină şi o frumuseţe care le fac să fie întotdeauna aşteptate cu bucurie. Din câte ştiu, din Apus a venit la noi Pomul de Crăciun. E frumos, e strălucitor, e cald, e decorativ. L-am asimilat şi-l vom păstra ca unii ce suntem deschişi faţă de înnoiri. Acestui Pom însă nu-i vom îngădui să ne trimită colindele în fonotecă. Ele trebuie să rămână ceea ce au fost şi unde sunt, pe uliţe, la ferestre şi în casele deschise, aşa cum se păstrează în universul românesc. Prin frumuseţea lor stilistică, prin caracterul arhaic, prin simplitatea exprimată, prin adevărurile creştine exprimate, colindele vor rămâne icoane de mare preţ în altarul spiritual al românilor.
Sunt convins că Moş Crăciun poate împacheta şi lucruri abstracte, cum sunt dorinţele noastre. De aceea, pentru Noul An le dorim tuturor românilor să nu-şi piardă speranţa, Sărbătorile să vină în casele lor cu linişte sufletească, cu pâine caldă şi dulce pe masă. Să fim mai buni, mai generoşi, mai iertători!
Doinel PUIU MĂRGINEANU
