Zorii zilei se apropiau tot mai mult de pământ. Cerul era înalt şi senin. M-am trezit ca dintr-un imens vis. Şi nu oricum, ci privind. Priveam prin această dimineaţă a Teregovei. Priveam cu iubirea celui ce a trăit aici câtva timp. Priveam cu ochii celui chemat de această lume eternă ca o poveste. „Veşnicia s-a născut la sat”, zicea Lucian Blaga.
Toamna s-a lovit de ochii mei, sau ochii mei au rămas în pragul toamnei. Ştiu că mâinile oamenilor de la ţară se apropie de pământ. Recolta e un semn viu în palmele lor, în sufletul nestins de iubire pentru pământul lor.
Am privit zâmbetul stelelor, al stelei răsărite-n calea mea. Am privit amiaza soarelui şi liniştea amurgului. M-am oprit în faţa lanului de porumb şi mi-am dat seama că oamenii aceştia stau de vorbă cu pământul. Se înţeleg, povestesc cu glia reavănă întoarsă de plug. Dacă privesc în palmele lor bătătorite de muncă, văd în ele aproape totul.
O vizită la Teregova, în acest peisaj de vatră românească, te îndeamnă, mai ales în anotimpul toamnei, nu doar să aduni şi să depozitezi în memorie impresii, ci şi să disociezi imediat între ieri şi azi, să faci referinţe ce ţi se impun de la sine prin forţa imaginilor revelate privirii, pentru ca, apoi, să descoperi farmecul şi puterea semnificaţiilor.
Pentru mine, ca jurnalist, peisajul dobândeşte un simbol cu adânci reverberaţii în istoria şi devenirea noastră. Drumurile de aici şi idealurile scânteiază ca nişte hore rotunjite în nunta satului.
Depozitarea valorilor materiale obţinute prin cultivarea pământului, în primul rând, presupune transformarea lor din materie primă naturală, în bun stocabil, conservabil şi consumabil. Cerealele se prefac în boabe sau în mălai, precum grâul în făină şi pâine. Fructele se transformă în dulceţuri şi poame uscate, strugurii se storc şi devin must sau vin.
Mâinile teregovenilor trec prin nesomnul pământului. Pentru ochiul îndrăgostit de chipul curat al naturii, timpul toamnei pare de fiecare dată altul – toamnă mai frumoasă, mai odihnitoare, protejată de paravanul pădurilor.
Chipul curat al naturii se opreşte mai întâi în afară de localitate, în dealurile cu molizi rămaşi ici-colo ca nişte candelabre care se aprind din scânteierile roşiatice ale răsăritului, şi, după ce scrutează depărtările zăvorâte de spinările vineţii ale Semenicului, pornesc într-o hălăduire fără astâmpăr spre ţarinile liniştite.
Livezile de meri şi pruni ne ating privirile din toate părţile. Dealurile se golesc de fân. Gustul toamnei la Teregova are miros de fructe, de „răchie” proaspătă. Locuri de basm. Locuri la care gândesc cu drag şi acum.
Sunt fericit că am trăit în această localitate cu nume frumos, cu nume de suflet. Gândul ajunge şi azi în acel spaţiu nedat uitării, spre acea efigie peste care timpul şi-a aşezat trecerea şi amintirea. Aici, unde veşnicia îşi are curgerea lină şi prosperă, înnobilată de viaţa şi bucuria împlinirilor.
Aici, la Teregova, unde fructele cresc perfect, respiraţia clipei a adunat în ea mireasmă de fân. Trăiesc o speranţă şi o mare frumuseţe, frumuseţea satului contemporan, a devenirii lui, a urcării lui pe treptele urbanizării.
Am fost şi am rămas furat de aceste mărturii ce se ridică înspre cerul zilei cu sunete noi. Oameni prinşi în braţele zilei, purtaţi în spaţiul ce le-a fost dat de Dumnezeu.
Doinel Puiu MĂRGINEANU
