Înfiinţarea Regimentelor de graniţă din Ardeal şi Banat a fost determinată de situaţia social-politică a acestui străvechi pământ românesc, principat autonom aflat sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic.
Motivul principal al creării unităţilor de graniţă l-a constituit însă întărirea potenţialului de apărare a Imperiului, mai ales după Războiul de şapte ani, când rivalităţile cu Semiluna s-au accentuat.
Datorită condiţiilor istorice locale, generalul austriac Adolf Nikolaus von Bukov a întocmit şi înaintat împărătesei Maria Tereza, la 13 octombrie 1761, un proiect cu propunerea constituirii a şapte Regimente de graniţă.
Prin Decretul Imperial din 15 aprilie 1762, s-a hotărât înfiinţarea la Orlat, în Transilvania, a Regimentului 1 Românesc, la Năsăud a Regimentului 2 Românesc şi a unui Regiment de dragoni, în Depresiunea Ciucului s-a constituit Regimentul 1 Secuiesc, iar în regiunea Caşinului, Regimentul 2 Secuiesc.
În 1768 s-a creat în Banat un Batalion românesc, cu sediul la Caransebeş, iniţial cu 50, apoi cu 96 de posturi de Cordon (Carol Gollner – Regimente grănicereşti din Transilvania, 1764-1851, p. 56-57, Bucureşti, 1973). Regimentele acestea grănicereşti româneşti au lărgit cercul ţăranilor liberi de servituţile feudale, devenind în curând elemente active ale mişcării de eliberare socială şi naţională din cele două provincii. Ele au contribuit la dezvoltarea conştiinţei românilor şi evoluţia lor neîntreruptă în vatra carpato-danubiano-pontică.
Între anii 1766-1774, în Banat se petrec importante schimbări politico-militare, prin formarea Regimentelor de graniţă, respectiv militarizarea Banatului de Sud. Organizarea s-a făcut în scopul asigurării Graniţei de sud şi de est, de eventuale atacuri ale turcilor. Efectivele erau recrutate din localităţile districtului Orşova şi o mare parte din districtul Caransebeş.
Înfiinţându-se Batalionul 1 Românesc, locuitorii de pe teritoriul existent la nord de Orşova până la Caransebeş puteau să decidă singuri să se înroleze ca grăniceri. Astfel s-au înfiinţat 50 de posturi de Cordon, cu 244 de grăniceri. Cu timpul, acesta a crescut, încadrându-se în Graniţa militară şi alte sate. Delimitarea definitivă dintre localităţile provinciale şi cele de graniţă s-a efectuat în anul 1770.
Deoarece înrolarea ţăranilor în Regimentele grănicereşti a fost condiţionată de trecerea acestora la catolicism, iar încorporarea nu a avut ca urmare imediată eliberarea de servituţile iobăgeşti, s-au declanşat o serie de agitaţii sociale.
Pentru a preîntâmpina numeroasele conflicte, Patenta Imperială din 16 martie 1764 şi Regulamentul din 12 noiembrie 1766 stabileau că pot fi primiţi în regimente şi români neuniţi cu Biserica romano-catolică. Respectivele documente mai stipulau că pot fi ridicaţi la rangul de ofiţeri şi grăniceri proveniţi din rândurile românilor.
Deşi Curtea de la Viena concepuse ca Regimentele româneşti de graniţă să fie instrument politic pentru uzul său, acestea s-au pus în serviciul poporului.
Noua putere militară românească a devenit din ce în ce mai conştientă de necesitatea drepturilor sale politice.
Cu privire la situaţia grănicerilor din Banat, constatăm că, în timp de pace, aveau datoria să facă serviciul militar la Cordon, iar în timp de război erau obligaţi să îndeplinească serviciul militar în ţară şi în afara ţării.
Sarcinile grele ale grănicerilor în timp de război şi tratamentul dur şi aspru pe timp de pace au provocat adeseori revolte. Astfel, în anul 1772, mai mulţi grăniceri din Batalionul românesc fug în munţi împreună cu familiile lor, iar cei rămaşi nu vor să respecte regulamentele militare. Unii dintre ei au refuzat armele şi de aceea au fost trimişi la închisoarea din Caransebeş.
De-a lungul fiinţării sale de aproape nouă decenii, trupele grăniceşti au participat la 133 de bătălii şi lupte, înscriind o pagină memorabilă în istorie. Grănicerii din Regimentul 1 Românesc s-au remarcat în acţiunile antiotomane din 1788-1791, purtate în Pasul Bran, Turnu Roşu şi Pasul Buzău. Împreună cu Batalionul Românesc de la Caransebeş s-au purtat vitejeşte în luptele de la Leipzig (16-19 octombrie 1813).
În istoria zbuciumată a Banatului, începutul secolului al XVIII-lea reprezintă o cotitură, deoarece în anul 1717 încetează stăpânirea turcească şi se fac schimbări radicale. Banatul devine domeniu al Coroanei Imperiale, fiind administrat de Consiliul de Război de la Viena. Partea provincială a Banatului rămâne sub stăpânirea austriacă până în anul 1778, iar zona Graniţei militare până în 1872.
În 1851, Regimentele grănicereşti au fost desfiinţate, adoptându-se un alt sistem de organizare militară.
Încorporarea Banatului la Ungaria, în anul 1778, se consideră un eveniment de mare răsunet. Partea de sud a rămas în continuare Graniţei militare. Pe teritoriul care nu a fost inclus în Graniţa militară s-au format trei comitate – Timiş, Torontal şi Caraş-Severin.
Despre evenimentele petrecute pe teritoriul Graniţei militare ne-au rămas mărturii de la cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg (Cronica de la Corni, Cronica Banatului şi Cronica Mehadiei). Nicolae Stoica de Haţeg a îndeplinit funcţia de tălmaci al comandanţilor Armatei Imperiale din aceste părţi (Papila, Wartensleben sau Clerfait), iar ocazional şi tălmaci al împăratului Iosif al II-lea, când acesta a sosit la Orşova, în anul 1788.
Prin ordinul lui Ferdinand V, în anul 1838 a fost întemeiat la Caransebeş Regimentul Valah-Bănăţean, care în anul 1848 a primit denumirea de Regiment Român-Bănăţean.
Doinel PUIU MĂRGINEANU
