… Adrian fuge clandestin în Occident, în vara anului 1987, trecând Dunărea înot, lângă Moldova Nouă, în Iugoslavia, unde îl aştepta o maşină ce urma să-l ducă în Germania. Fuga lui peste graniţă era soluţia extremă pe care o alesese. Lucra ca inginer la Secţia Prototipuri de la U.M.T. Într-una din zile, ducându-se la masa de prânz de la cantină, nu a mai închis fişetul metalic nou din proiectul ce era desfăşurat pe planşa de lucru şi care urma să intre în procesul de fabricare ca prototip, pentru a-l testa dacă întreprinderea urma să-l fabrice sau nu în procesul de serie.

Reîntors de la cantina unde tocmai luase masa cu Roxana, soţia sa, ce lucra şi ea ca ingineră la Atelierul mecanic, rămase înlemnit când îşi aruncă privirea pe planşa de lucru. Era goală, iar proiectul pe care-l lăsase prins în pioneze pe aceasta parcă intrase în pământ. De la acest birou de proiectări nu avea decât el cheia. Cealaltă cheie, de rezervă, se afla într-o cutie de mici dimensiuni, din placaj, sigilată cu plastilină şi depusă la B.D.S. (Biroul Documente Secţie), aşa cum cereau prevederile Legii 23, lege ce cuprindea instrucţiuni drastice şi amenzi usturătoare pentru neglijenţa în manipularea proiectelor ,,secrete” şi ,,strict secrete” cu care uzina se ocupa. Era ştiut faptul că în toată perioada aceea, fiecare uzină, pe lângă maşinile şi utilajele pe care le fabrica, introducea în procesul de producţie şi câteva repere şi componente cu specific militar.

Adrian îşi dădu seama că îl paşte un mare pericol. Pentru dispariţia unui proiect strict secret îl aşteptau ani grei de închisoare. Toate bănuielile lui se îndreptau spre Căpitanul Firescu, de la Biroul de Securitate, ce veghea zi şi noapte la păstrarea securităţii şi vigilenţei documentaţiei ce se afla în faza de proiectare. Acesta, cu o obrăznicie şi un tupeu ieşite din comun, îi făcea curte asiduă şi făţişă soţiei sale, Roxana, iar uneori nu se sinchisea nici de prezenţa lui Adrian, atunci când era de faţă.

Îşi dădu seama că nu are altă soluţie decât să fugă din ţară, în Germania Federală, unde avea un unchi stabilit de mai multă vreme. Cu durere în suflet, conştient de multitudinea de pericole la care se expunea când luase hotărârea să ,,evadeze” peste graniţă, îşi asumă toate riscurile. Şansa i-a surâs, şi, cu mult noroc, a reuşit să ajungă în Germania. De acolo, îi scria soţiei sale pe adresa unei mătuşi din Craiova, tocmai pentru a nu-i crea necazuri cu organele de Securitate.

La puţin timp după fuga lui Adrian, Roxana era tracasată zi de zi la organele de Securitate. De fiecare dată dădea declaraţii peste declaraţii, dacă a primit sau nu scrisori de la Adrian, care îi sunt prietenii din ţară şi de peste hotare, şi alte întrebări chinuitoare, dar şi obositoare.

Văzând ca aceasta nu vrea sa coopereze cu organul de Securitate, i se desface contractul de muncă, rămânând fără serviciu şi fără alte posibilitati materiale, mai ales că avea şi un copil de crescut, pe Răzvan, în vârstă de patru ani.

Zi de zi, Căpitanul Firescu o asaltează cu propuneri indecente, sub motivul că îi cere veşti de la Adrian. Asalturile ,,amorezului” îmbracă şi alte forme, mergând până la ameninţări cu închisoarea sau cu trimiterea pe şantierul naţional al Canalului Dunăre-Bucureşti – proiect ce avea nevoie de noi forţe de muncă.

Rămasă fără serviciu, de nevoie, acceptă avansurile şi propunerile lui Firescu. Nu peste mult timp, acesta, cu relaţiile, dar mai ales eu influenţa pe care i-o crea funcţia, îi asigură un loc de muncă la o altă întreprindere din oraş.

Ca urmare a relaţiilor lor extraconjugale, Roxana rămâne gravidă, cu toate că a recurs la multe metode empirice ca să scape de sarcină. Şi, în primăvara anului 1989, aproape de vară, se naşte al doilea copil.

Evenimentele din 1989 se precipită şi, într-o noapte, în 27 decembrie, Adrian revine din Germania acasă. Întâlnirea celor doi soţi ia o turnură dramatică, dură. Adrian vrea să afle cine este tatăl acestei legături extraconjugale.

În momentul în care află adevărul, are accese de furie. Pur şi simplu nu poate să înţeleagă că Roxana, de care îl lega o prietenie din anii de liceu şi continuată în facultate, îl înşelase – cu cine? Tocmai cu duşmanul lui de moarte, din cauza căruia fusese obligat să emigreze.

Cu o furie oarbă şi o ură neîmpăcată, încearcă să-l întâlnească pe Firescu. Îl căuta zi de zi, uneori şi noaptea, unde ştia că locuieşte, dar acesta parcă intrase în gaură de şarpe.

… Într-un moment de linişte aparentă, într-o noapte când somnul refuza să-l domine, Adrian are, în sfârşit, o discuţie cu Roxana, în care încearcă să se disculpe:

– De ce taci?

– …

– Şi, de fapt, ce motive ai avea să taci?

– Nu ştiu! zice ea după un oftat prelung.

– Nu?

– Mi-ai luat acest drept la apărare…

– Dar ce, tu mai ai dreptul la apărare? După vina pe care o porţi, tu eşti condamnată din start…

– Atunci, ce rost mai are discuţia noastră dacă tu m-ai şi condamnat deja?

– Dar ce, te crezi nevinovată…?

– Nu. Nu zic că sunt nevinovată. Poate foarte vinovată! Sau… mai puţin vinovată…!

– Chiar crezi asta? Că nu eşti vinovată…?

– Da!

– Hai, c-asta-i bună!

– Adriane, ce rost ar avea să-ţi explic multe lucruri, că tu şi aşa nu le-ai înţelege?…

– Crezi?

– Ce rost ar mai avea să-ţi repet unele lucruri pe care nu doresc să mi le reamintesc sau să retrăiesc unele amintiri şi trăiri mai mult decât triste?

– Un om are dreptul la apărare…

– Da, aşa este… Dar eu nu vreau să mă apăr…

– Atunci, ce urmăreşti… Să te acuzi singură? Cu ce m-ar mai ajuta pe mine? Pe tine, poate, te-ar ajuta…

– Pe mine, cu ce?

– Pe tine… Cu un exces de sinceritate… Da, de sinceritate… De la apus la răsărit de soare. Orice lucru nou ar aduce cu el ceva nedefinit, deosebit poate. Orice tâmpit care apare în viaţa unei femei, pe o anumită scară graduală, a sentimentelor sau trăirilor sale, mai mult sau mai puţin valorică, vine cu un grad de ,,tâmpenie”, mai mult sau mai puţin relativă. Dar dacă este un ,,tupeist” trecut prin toate ipostazele vieţii, ştie să se supună cu uşurinţă şi atunci aduce sexul slab la picioarele lui, cum vrea şi cum doreşte… Şi atunci cine rămâne cel care a suferit şi care are de pătimit? Cine revine la realitate cu sentimentele trunchiate şi călcate în picioare? În afară de rugăciunea de iertare, ce-i rămâne celui vinovat de ce a săvârşit? Mai există vreun loc pentru o eventuală spovedanie, pentru a se uşura sufleteşte şi a se descătuşa?

– O altă experienţă… Sau o alta şi alta… Şi alta…

– Ce?

– Poate o altă viaţă… Sau în altă viaţă, dacă mai există una… Altfel vor sta lucrurile, deoarece chestiunea cu ,,trunchiatul”, aşa cum ai spus tu, este mai mult decât adevărată şi n-ar avea rost s-o reiau…

– Eşti obosită de prezenţa mea sau eşti obosită de iubire? Pentru că, în acest caz, ,,fericitul” n-aş fi eu…

– Poate că sunt obosită din lipsă de iubire…

– Hai… Cu ce încerci să mă convingi?

– Bineînţeles că s-ar putea să ai dreptate. Dar pentru asta trebuie să-l convingi şi pe cel ce crede mai puţin sau mai mult în vinovăţia cuiva…

– Fiecare încearcă să tragă jarul pe turta lui…

– Şi cine nu mai are jar, ce-i rămâne de făcut?

– Şi dacă n-are jar şi n-are jar…

– Toată lumea este uneori dominată de acest jar ce nu se mai stinge…

– Cred că tu eşti antrenat în nişte lucruri deosebite şi nu mai vrei să dai dovadă de niciun fel de înţelegere pentru cei din jur… Asta mă doare cel mai mult… Eşti sensibilizat mai mult decât altădată şi uiţi că mai există şi alţii care aşteaptă şi ei poate o fărâmă de ,,ceva” sau din ,,ceva”… Tu eşti marele neînţeles şi, din punctul tău de vedere, nimeni nu mai are voie să trăiască sau să primească ceva, de la cineva… Poate că nu e nimeni pe lumea asta care să se bucure atât de mult pentru tine…

… Dar, aşa cum zici tu şi cum simţi că ai fost lăsat, că ai sfârşit uitat, poate că şi eu am sentimente, altele decât ale tale… Sau poate că m-am obişnuit cu altceva şi acum nu mai pot să fac ceea ce făceam cândva cu toată dăruirea, cu toată plăcerea…

– S-ar putea…

– Să ştii că viaţa merge înainte, ori că trăim pe roze, ori că suferim! Şi, din păcate, ce s-a dus, nu se mai poate nici repara, nici recupera… Nici… Ireparabile Tempus!

… Fiecare dintre noi mai îmbătrâneşte cu un an şi cu încă un an…

– Şi tu crezi că, dacă trec anii, ai impresia că, pe undeva, îmbătrânesc şi sentimentele noastre?

– Nu sunt de acord cu tine…

– De ce?

– Se duc pe nesimţite, se veştejesc…

– Unde se duc? În care cuib?

– Atunci… Ajungi să te simţi…

– Cum?

– Bătrân… Catran… Pustiit şi fără doruri şi realizări…

– De ce te justifici?

– Nu mă justific! Nici nu încerc acest lucru…

– Atunci, cum îţi explici tăcerea ta la nenumăratele telefoane pe care ţi le dădeam din ,,afară”?

– Nu puteam să-ţi răspund. Adică nu puteam să-ţi vorbesc…

– Cum nu puteai?

– Uite, că nu puteam.

– Păi, de ce?

– Pentru că totul era sub control. Şi gândurile şi visele. Dar mai ales vorbele. Dacă ţi-aş fi răspuns cumva, într-un fel ,,anume”, poate că te-aş fi minţit. Şi nu doream acest lucru!

– Hai, că-i bună!

– Degeaba râzi şi îmi vorbeşti ironic. Dar acesta este purul adevăr. Sau cel puţin aşa stăteau lucrurile atunci…

– Eu nu vreau nici să te acuz, nici să te scuz…

– Dar nu doresc acest lucru…

– Sentimentele, de cele mai multe ori, urcă pe o anumită scară graduală sau coboară pe o anumită scară, ajung la apogeu şi pe urmă se prăbuşesc la vale asemenea unui bolovan desprins din vârf de munte, ce nu se mai opreşte până când ajunge la interferenţa râului cu câmpia, pierzându-se în neant…

… Femeia, totdeauna când trădează, are o scuză motivabilă, dar în acelaşi timp are şi o scuză de rezervă. Scuza de rezervă este totdeauna cea mai plauzibilă. Scuza motivabilă… este cauzabilă. Scuza motivabilă este dependentă de anumiţi factori ce apar pe moment între cei doi indivizi… Şi între cele două scuze intervine îndoiala. Şi acolo unde îndoiala îşi face loc, nu mai există nimic pentru iubire, pentru sinceritate.. . .

– Adriane… Plânge copilul în camera cealaltă…Hai să lăsam această discuţie pe altă dată…

– Du-te-n paştele mătii cu copilul tău cu tot!

Şi, parcă scârbit, trânti uşa de la apartament cu putere, îndreptându-şi hotărât paşii spre restaurantul ,,La carul cu bere” din Piaţa Traian, unde spera să-şi găsească refugiul şi alinarea.

Pe drum, aceeaşi întrebare începea iarăşi să-l macine:

,,Doamne! De ce m-am întors acasă? Cu ce ţi-am greşit, Doamne?”. Pălăvrăgeala chefliilor se auzea de la distanţă. Iuţi paşii. Strada şi cârciuma îi mai erau singurii prieteni cu adevărat.

ION GHEORGHEOSU (Fragment din volumul Vara ultimei iubiri, aflat în pregătire)