„N-am fost nici ieri,/ Nu sunt nici azi,/ Și nu voi fi,/ Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,/ Nimic din ce vor crede poate/ Cei câțiva cititori de carte -/ […] / Sunt un volum ce n-are titlu încă,/ Deși există-n mine tipărit -/ Volum unic, ce trebuie citit/ Rând după rând/ Și tot așa, la fel,/ De la-nceput și până la sfârșit -/ Până se va-nțelege ce daltă de oțel/ Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă/ Atunci când titlul meu va fi găsit!…“ (În loc de prefață, Ion Minulescu).
Poetul Ion Minulescu s-a născut la început de an calendaristic, în 6 ianuarie 1881, la București. Nu o să vorbesc despre biografia sau opera acestui mare scriitor al neamului românesc, pentru că aceste lucruri se pot afla ușor atât din mediul on-line, cât și din cărți, ci o să iau câteva versuri din poeziile lui, o „Acuarelă“ de stropi de cuvinte pierdută într-un oraș în care „plouă de trei ori pe săptămână“, și o să schițez un univers ce a rămas moștenire românilor. După cum însuși a mărturisit în poezia În loc de prefață, Ion Minulescu nu a fost al niciunui timp. El este acea poveste ce a primit un titlu cu fiecare secundă picurată peste omenire, el este acel univers luminos din care plouă cu litere de foc, el este „aurul lichid din stup“ (Spovedanie), care așteaptă cititorul să-i împărtășească misterul.
„Nu beau,/ Nu cânt/ Și nu iubesc! …/ Sunt ca un vechi răboj de lemn,/ Pe care-ncerc să recitesc/ Înfrângerile-n sens invers,/ Că-n suflet, fiecare semn/ De pe răboj se schimbă-n vers…“. Fiecare om se înlănțuiește în neputințe, înfrângerile sunt la fiecare pas, ele nu te lasă să bei nectarul divin sau să cânți vrăjit de norii iubirii, dar când vei reuși să treci dincolo de aceste piedici mărunte, să iei creionul și să scrijelești pe fila vieții tale, sufletul tău afon până atunci învață să cânte, să iubească, să zboare pe aripi de vers. Pentru a reuși acest lucru, trebuie să-ți înțelegi propria ființă, să te vezi singur pe o scenă și pe toți cei din jurul tău să-i consideri spectatori. Doar atunci vei putea deveni lumină, atât pentru tine, cât și pentru cei din jur. „Privesc pe cei ce trec mereu/ Pe jos, pe sus, pe străzi, prin gări -/ Botezuri, nunți și-nmormântări,/ Și parcă-n fiecare grup/ Obiectul principal sunt Eu“.
Cândva, poate am cântat, am iubit, altcândva poate am uitat să mai cântăm, să mai iubim, dar de fiecare dată trebuie să găsim esența cântecului și să legăm nodul dragostei absolute pentru a fi fericiți în propriul nostru univers și să lăsăm în urma noastră parfum etern de pe timpul în care „Iubeam/ Cântam/ Și beam“.
În „Romanța cheii“, poetul vorbește despre „Cheia ce mi-ai dat aseară -/ Cheia de la poarta verde -“, o cheie ce a pierdut-o. Poarta cea verde ar putea fi imaginea metaforică a primăverii, a porții vieții, a cărei cheie s-a pierdut. „Dar ce cheie nu se pierde?“, întreabă scriitorul. Toamna închide ochii a tot ceea ce a fost cândva verde, și atunci cum să nu se piardă cheia, ne-am putea întreba noi? Poetul a căutat cheia pierdută „Dar pe scară/ Era noapte ca și-afară -“. Înainte ca noaptea să cadă și „Lumânările de ceară“ să se stingă, fiecare trebuie să ia cheia de la poarta verde a sufletului, să pătrundă în universul lui și să scoată cele mai tainice comori de acolo, ca atunci când te afli „pe cea din urmă treaptă“, înaintea naufragiului, „Naufragiul ce m-așteaptă!…“, să fii împăcat cu tine însuți.
Omul este „O-mperechere de straniu/ Și comun“, după cum se confesează eul liric în „Ecce homo”. Când reușești să treci dincolo de partea comună a vieții și să dai glas acelei fărâme stranii, începi să dansezi pentru o eternitate – „Eu sunt o armonie de proză/ Și de vers/ […]/ De artă/ Și eres“.
„Nu sunt ce par a fi/ Nu sunt/ Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!“, dar învățând să asculți tot ceea ce mișcă în jur, să taci, să privești, să vorbești, în cele din urmă „să clădești“ (A XI-a Poruncă), te resemnezi, te redescoperi și găsești esența vieții tale, asemenea poetului Ion Minulescu, pe tine – „Cel ce sunt!“.
Cred că fiecare cititor al poeziilor lui Ion Minulescu a aruncat o privire și-n universul său, asemenea marelui artist, și a încercat o reorganizare a tot ce a împrăștiat și-abandonat.
Ana-Cristina POPESCU
