„Eu sunt doar glas de lut/ pe cetină şi-n clopot,/ Sunt vagă urmă-n goale cuiburi/ Şi-n fiecare zi mă caut;/ Mă caut în lut şi m-amestec cu mine… “ (Vicu Cojocaru)
Virtutea responsabilităţii îşi ia fiinţa din iubirea faţă de cei dragi, faţă de semeni, faţă de talantul primit de la Dumnezeu. Cei responsabili sunt aceia care pun suflet în tot ceea ce fac, sunt corecţi, iubesc adevărul, respectă cuvântul dat. Ei lasă urme adânci peste tot prin bunătatea şi dăruirea lor. Ei sunt aceia care zilnic se caută în lutul fiinţei şi se amestecă cu ei înşişi până se regăsec mai puternici, până găsesc alte şi alte oportunităţi în a ajuta, în a-şi face datoria.
Primul pas spre virtutea responsabilităţii ar trebui să-l învăţăm de la grija ce ne-o poartă Bunul Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea nevăzută şi lumea văzută. El a creat totul cu responsabilitate, a creat totul bine. „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune.“ (Facere 1, 31). Pe urmă a purtat de grijă creaţiei cu toată responsabilitatea şi dragostea, chiar dacă aceasta a dorit să ia locul Creatorului, neresponsabilă fiind în cugetul ei şi păcătuind. A lua locul Creatorului înseamnă să ai înţelepciunea şi responsabilitatea de a avea grijă de toată creaţia. Creaţia nu poate niciodată să adune în ea atâta iubire, responsabilitate, bunătate, corectitudine, răbdare, încât să guverneze înţelept întregul Univers.
Al doilea pas spre virtutea responsabilităţii ar trebui să-l învăţăm în familia noastră. Părinţii au responsabilitatea de a-şi creşte şi educa copiii ce i-au dobândit cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Copiii, la rândul lor, trebuie să asculte de părinţi, fiindcă nu există părinte care să nu dorească binele copilului său. „Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră. Sau de va cere peşte, oare el îi va da şarpe.“ (Matei 7, 9-10).
Cât de mult învăţăm despre responsabilitate de la îndrăgostiţi! Ei sunt atât de responsabili faţă de fiinţa iubită, încât primesc energii nebănuite; dacă aceasta ar fi în primejdie, ar putea urni stâncile din loc, ar jertfi totul pe altarul dragostei. „Am rugat zăpada din lumi/ să-şi toarne mai devreme/ glasul în pământ,/ să facă loc ierbii,/ şi eu… voi chema ghioceii/ să înflorească mai devreme pentru tine“, scrie Vicu Cojocaru în „Flori de timp, ghiocei pentru tine”.
Responsabilitatea faţă de aproapele constă în a-i acorda respectul cuvenit, a-l ajuta la nevoie, a-i fi mereu aproape, încurajându-l cu liniştea şi iubirea din sufletul tău.
Faţă de talantul primit de la Bunul Dumnezeu, trebuie să nu uităm să fim responsabili, aşa că fiecare la locul de muncă, şi nu doar acolo, în toată fapta ce o săvârşeşte, trebuie să fie cu mare atenţie, să pună suflet în tot, ca totul să fie bine.
Pr. Ion TURNEA
