Multă vreme, ani întregi, am trăit cu impresia că lumea întreagă e într-un război nevăzut. În ultimul timp, părerea asta mi s-a transformat în convingere, fiindcă la un moment dat am înţeles limpede că naţiunile nu se mai împuşcă cu mitralierele, ci îşi dau goluri una alteia. Nu se mai bombardează, ci pur şi simplu aleargă mai iute, sar mai mult şi mai înalt, ori aruncă mai departe unele decât altele. Şi-am mai înţeles, tot atunci, că eroismul s-a transformat în mentalitate de învingător, iar toate astea la un loc mă fac să cred că sportul e cel mai curat şi paşnic război pe care omenirea l-a dus vreodată. În el nu curge sânge, curg lacrimi, iar din răni se prelinge nu moartea, ci neputinţa şi frustrarea. Şi, în plus, după cum văd eu lucrurile, sportul mai e şi cel mai cinstit şi corect dintre războaie. Oştile care se înfruntă sunt întotdeauna egale ca număr, iar între arme nu e nicio diferenţă. Învingători, însă, sunt mereu cei cu adevărat mai puternici, mai inteligenţi şi cu sufletul cel mai mare. Iar luptele de la Rio stau dovadă pentru fiecare cuvânt pe care l-am scris până acum.

N-aş zice că am aşteptat cu sufletul la gură Olimpiada, fiindcă n-am prea avut de ce, ba chiar, ca să fiu sincer până la capăt, nici măcar n-am văzut festivitatea de deschidere, pentru că pur şi simplu am uitat de ea. Adevărul e că nu am avut nicio aşteptare de la sportivii români, dar nici la dezastrul pe care l-am văzut nu m-am aşteptat. Am crezut că, aşa cum s-a întâmplat mai mereu, va ieşi la iveală singura noastră calitate, mediocritatea, şi tot ce e legat de ea – înfrângeri la tot pasul, vreo sclipire când şi când, dar mai ales lucrul la care ne pricepem cel mai bine: să căutăm scuzele ca acul în carul cu fân, şi să le găsim. Şi exact aşa s-a şi întâmplat.

Nu am urmărit prea mult din Olimpiadă, ci doar părţile în care au concurat românii, dar ce-am văzut mi-a fost suficient ca să-mi formez părerea pe care am scris-o un pic mai înainte. Şi sunt supărat, chiar dacă înţeleg multe. De exemplu, mi-am închipuit că regula care spune că, în literatură, niciun câştigător al Premiului Nobel n-a provenit dintr-un popor mai mic de 50 de milioane de locuitori, e valabilă, într-un anume fel, şi în sport. Am înţeles că nu ne putem pune mintea cu ruşii, cu chinezii sau cu americanii, dar am găsit imediat o fisură în raţionamentul meu, când mi-am dat seama că, în comparaţie cu alţii, jamaicanii, de pildă, poţi să spui că-ncap toţi într-un bloc cu patru etaje. Varianta asta a căzut, deci, iar gustul amar lăsat de dezamăgirile provocate de delegaţia noastră la Rio a fost tot mai intens, cu fiecare înfrângere, chiar dacă era una aşteptată.

Până acum, am vorbit la modul general, fiindcă tot aşa cunosc şi sporturile în care românii au dat greş. Când vine însă vorba de tenisul de masă, altfel stau lucrurile, pentru că la el mă pricep poate mai bine decât la oricare altul. Şi m-am şi supărat mai tare decât la oricare alt sport m-am uitat, fiindcă aici înţeleg perfect fiecare mişcare, fiecare efect, fiecare unghi, fiecare săritură de minge şi fiecare milimetru de pe suprafaţa mesei. Dar să dai, una după alta, trei mingi afară şi două milioane în fileu, depăşeşte puterea mea de imaginaţie. Ce-am văzut eu la echipa ţării noastre a fost, ping-pong. Or, din câte ştiu eu, o asemenea disciplină n-a existat niciodată la Olimpiadă.

O Olimpiadă ca un război mondial, în care România a luat bătaie pe toate fronturile.

Adrian CRÂNGANU