Nu mi-am mai făcut cruce demult, şi asta fiindcă relaţia mea cu Dumnezeu a cam început să scârţâie în ultima vreme, şi asta, recunosc, numai şi numai din cauza mea. El n-are nicio vină, şi când spun asta vorbesc la fel de serios ca atunci când zic că, şi când prietenia a mers, a fost mai mult meritul meu decât al Lui. Dar nu vreau să intru în nişte amănunte care mă gândesc că nu interesează pe nimeni. Important mi se pare doar ce-am spus la început.

Acum, însă, mi-am reluat obiceiul şi am început să-mi fac tot mai des semnul crucii. E drept că gestul meu nu e încărcat, aşa cum ar trebui, de evlavie, el având mai degrabă înţelesul pe care îl are într-o propoziţie semnul exclamării. Sau al mirării, aşa cum l-am învăţat la şcoală pe vremea mea, şi care e mult mai apropiat de ceea ce simt atunci când mi-l desenez, cu vârful degetelor, pe piept. Oricum, mă crucesc infinit mai mult acum, când o fac din cauza prostiei din jur, decât atunci când mă închinam, cu smerenie, pătruns de credinţa în Cel de Sus.

Nu mă refer la proşti. Proştii sunt una, prostia e altceva. Eu de ea mă cutremur şi mă lovesc, oricât aş încerca să fug din calea ei sau s-o ocolesc. E la tot pasul, iar uneori stă pitită chiar şi în locurile în care ar trebui să se oprească la uşă.

Şi cum ar putea să nu-ţi stea mintea-n loc când, pe holul ditamai Parlamentului, îl auzi pe un senator că spune că ar trebui să aducem acasă aurul din Anglia, fiindcă acolo rugineşte? Mie mi se pare imposibil să scoţi din tine asta, ca şi multe altele. De pildă, mi se pare de neimaginat faptul că suntem o ţară ruptă în două, şi pe bună dreptate, fiindcă nicăieri în Spaţiul Cosmic nu cred să mai existe o specie sau măcar o formă de viaţă, oricât de primară, ai cărei bugetari să câştige de trei ori mai mult decât nenorociţii din mediul privat, de pe spinările şi din sudoarea cărora îşi iau lefurile grase şi frumoase. Sau altceva, şi ăsta a fost printre ultimele lucruri înfricoşătoare pe care le-am auzit: un consilier care număra nişte voturi a zis sus şi tare că sunt 19 buletine, 14 cu un candidat şi 4 cu celălalt. Nu m-am frecat nici la ochi, nici nu m-am scobit în urechi cu degetul mic. Mi-am făcut doar, pe ascuns, semnul crucii, mic, să nu se observe, dar suficient încât să nu comit şi eu o blasfemie.

Ar mai fi, pe urmă, circul făcut de românce în Parlamentul European, când, în trei ore, am văzut atâtea poale puse-n cap şi atâţia chiloţi, încât mi-am făcut mai multe cruci decât în toate nopţile în care am fost la biserică, la Slujba de Înviere, la nunţi, la botezuri şi la toate înmormântările la care m-am dus, la un loc.

Şi mai aud, în ultimul timp, că dascălii se plâng de violenţa din şcoli. Eu, unul, tot scriu despre ea de vreo 15 ani, dar cum părerea mea e că elevii sunt prea puţin de vină şi că adevăraţii vinovaţi sunt ei, profesorii, probabil că nu vor să mă mai citească, dacă or fi făcut efortul să mă citească vreodată. Ei se mânjesc pe mâini cu banii de la mamele plecate la babe ca să nu le lase repetente odraslele proaste ca noaptea. Nu eu dau meditaţii din clasa întâi altor odrasle obraznice şi neghioabe, pentru ca pe urmă, la ore, să le dea notă mare, ca să nu-şi dea singuri 4, ci ei, dascălii care-şi fac cruce când văd că trebuie să culeagă exact ce-au semănat. Iar roadele prostiei sunt otravă curată.

În fine, poate sunt eu prea pretenţios. Când eram mic, mama aşa spunea, fiindcă mă strâmbam când trebuia să mănânc fasole verde şi, când îmi dădea chiftele cu sos de roşii, icneam şi mă prefăceam că-mi vine să vomit, şi bineînţeles că de fiecare dată luam una peste bot. E posibil să fi rămas la fel, şi doar grimasa şi opinteala stomacului de-atunci să le fi schimbat cu semnul crucii de azi. Dumnezeu ştie…

Adrian CRÂNGANU