Cred că dacă aş putea fi prietenul meu, sau să-mi fiu măcar o simplă cunoştinţă, eu mi-aş spune Minus Unu. Nu ştiu cum mi-a trecut prin cap să scriu trăsnaia asta, dar bănuiesc că mă gândeam la alegerile care au să vină şi la felul în care o să mergem, sau au să meargă unii la vot, şi, în cazul ăsta, aşa m-aş porecli. Pentru că sunt sigur că în 9 iunie, şi când o mai fi, până în decembrie, eu n-am să fiu în puhoiul care o să se rostogolească, fiindcă aşa o să se întâmple, fără discuţie, deci eu n-am să mă aflu în cohortele care au să dea buzna la urne. N-aş vrea să se înţeleagă din ce am scris până acum că m-aş opune la orice şi tuturor. Nici gând, fiindcă niciodată n-am luat-o în direcţia opusă, ci am preferat să rămân pe loc atunci când nu mi-a convenit ceva, ori cel mult să aleg alt drum decât ceilalţi, cei mulţi, însă asta s-a întâmplat foarte rar. N-o făceam fiindcă aş fi fost vreun singuratic ori fiindcă m-aş fi simţit străin între acei oameni. Atâta doar că rareori m-am luat după alţii. N-am încercat să conving pe nimeni, niciodată, de adevărul meu, dar, chiar şi aşa, privind în urmă, pot să zic că atunci când stăteam pur şi simplu nemişcat, chiar dacă nu i-am oprit pe alţii din drum, măcar i-am pus pe gânduri. Mi-ar plăcea să spun că a fost vorba de principii, dar nu e deloc aşa, pentru că atunci când, pe vremuri, făceam toate astea, nici măcar nu ştiam ce-s alea. Cred că mai degrabă am fost Minus Unu acela al omului obişnuit să nu i se spună ce să facă, iar atunci când i se spune, să nu facă.
În fine, ultima oară când a ieşit la iveală îndărătnicia asta a mea, sau cum s-o fi chemând, a fost acum vreo lună, la o şedinţă a ziariştilor din judeţ. Eu, sincer, n-am vrut să merg, n-am avut nici timp, nici chef, dar era nevoie să fim cât mai mulţi, ca să se voteze ceva important, aşa că până la urmă m-am lăsat convins. Am stat ursuz şi ca pe ghimpi, fiindcă, printre cei cărora nu le mai tăcea gura, era şi fosta mea şefă de la primul ziar la care am lucrat. Câţiva dintre colegii de-atunci îi zâmbeau cu gura până la urechi, eu însă n-am putut. E drept că nici n-am încercat. Mi-am adus, în schimb, aminte, de fapt n-am uitat niciodată, cum, pe vremea aia, erau o mână de acţionari care ne ţineau, pe mine şi pe colegii despre care numai ce-am pomenit, cu nişte salarii absolut mizerabile, nu ne-ajungeau niciodată banii de la plată la avans, în timp ce ei câştigau şi de şapte, opt ori mai mult şi nu mişcau un deget. Şi, chiar şi aşa, am rămas cu toţii. Am strâns din dinţi, am înjurat în barbă şi-am tăcut. Nu caut scuze, dar nu cred că a fost vorba de laşitate. Mai degrabă aş zice că am răbdat fiindcă ne plăcea atât de mult ceea ce făceam încât am fi muncit, probabil, şi pe gratis, numai să fim lăsaţi să scriem la un ziar. Totuşi, până la urmă am plecat. Eu primul. Într-o zi în care, sătul de jignirile cu care nu-i slăbea pe bărbaţi, m-am ridicat de la birou şi m-am îndreptat spre ea. Acum n-aş mai face-o, dar în urmă cu 20 de ani am preferat să-mi dau demisia decât să-i trag un pumn. Am mers la radio, de unde credeam c-o să ies la pensie, numai că, după o vreme, ai mei colegi care zâmbeau la ultima şedinţă au plecat şi ei, aşa cum profeţisem eu când am ieşit, singur, pe uşa redacţiei. Şi am făcut, cu toţii, alt ziar. Iar eu am fost, atunci, Plus Unu. Singura oară, din câte ştiu.
Bine că mi-am adus aminte, că era să uit. Prima dată când mi-a trecut prin cap să mă poreclesc aşa, fiindcă n-am spirit de turmă, a fost ziua în care preşedintele meu s-a propus şef la NATO „în numele României”. Eu ţării de care vorbea el i-aş spune puţin altfel: România Minus Unu. Fiindcă, după ce am scris toate astea, am devenit prietenul meu. Şi încă cel mai bun.
Adrian CRÂNGANU