În noaptea de Înviere am încercat să las să mi se scurgă din trup toată ciuda adunată în ultima vreme, toată invidia, atâta câtă oi avea, toate frustrările – astea, mai ales, nesfârşit de multe şi am să şi spun mai încolo care-s alea –, m-am străduit, aşadar, să fac în aşa fel încât, chiar şi numai pentru câteva ore, să mă descotorosesc de tot ce e rău şi urât în viaţa mea. Am învăţat mai demult că uitarea e cel mai bun săpun atunci când vrei să te cureţi pe dinăuntru, iar iertarea – cea mai limpede apă cu care poţi să te speli.
Un gând îmi rămăsese, însă, agăţat în amintire, ca o scamă rea de care, oricât ai încerca, nu poţi să te scuturi, şi n-am înţeles de ce tocmai în clipele acelea se găsise să mă bâzâie. Mi-am zis că poate fiindcă era ultima întâmplare dintre miile de lucruri fără noimă de care m-am tot lovit, în fiecare zi, de câteva luni încoace. Nu e exclus însă nici ca starea aceea de nelinişte care mă cuprinsese să fi avut şi o altă cauză. Fără să vreau, am dat ceasul cu un an în urmă şi m-am văzut parcă aievea pe străzile pustii, într-un Paşte suferind de COVID-19, eu, strigoi bântuind singur, doar cu aparatul de fotografiat atârnat la gât, iar oamenii, înspăimântaţi pur şi simplu de virusul despre care nu ştiau mai nimic pe atunci şi care mă priveau, ca nişte fantome, de după perdelele în spatele cărora mai pâlpâia, uneori, câte o lumânare aprinsă de la aragaz.
Anul acesta, însă, a fost altfel, şi asta cred că m-a şi agitat – puhoiul de oameni de care, fără să vreau, aproape că m-am ciocnit. Nu ştiu câţi dintre ei erau vaccinaţi, şi la urma-urmei nici nu e treaba mea asta, n-am înţeles nici de ce jumătate dintre şmecherii de acolo nu purtau măşti nici măcar de formă, trase, aşa, sub bărbie, sau de ce jandarmii s-au întors cu spatele la câţiva tineri beţi ori dorgaţi care înjurau. Cred, sau cel puţin bănuiesc că nu atât credinţa ne-a scos din case la miezul nopţii, cât tentaţia fructului interzis din care Statul, fricos cum îl ştim, ne-a lăsat sâmbătă să ne tăiem o felie, fără să ne mai ameninţe în glumă că ne ia de urechi.
Am trăit, în acele clipe, cu impresia că sâmbătă-noaptea ceva a răbufnit în noi. Dacă m-aţi întreba pe mine ce, aş răspunde că inconştienţa ţinută în frâu de vreun an încoace. Am înţeles, în sfârşit, greu, dar acum m-am convins că românii cred mai tare în rugăciuni decât în vaccin. Şi în vedete de doi bani mai mult decât în medici. Am ridicat din umeri şi m-am ciocnit în continuare de ei.
Se prea poate să fi fost gândurile astea de vină, dar înclin să cred, totuşi, că altceva a declanşat starea mea ciudată din noaptea aceea: câteva străduţe întunecate pe care, nu ştiu de ce, nu ardea niciun bec, singura lumină care mi-a călăuzit paşii fiind cea a lumânării. Şi mi-am amintit că, în urmă cu doar câteva zile, sindicaliştii din energie ţipau ca din gură de şarpe că vor să le crească salariile. Aia n-ar fi nimic, fiindcă m-am obişnuit cu ideea că suntem singura ţară din Univers care, în plină pandemie, urlă după bani în plus, dar uşoara greaţă care m-a apucat a pornit de la siguranţa că guvernul o să le şi dea, cum, fricos cum am mai spus că e, o face întotdeauna.
Când, acasă, am muşcat din primul ou roşu pe care l-am ciocnit, mi-am adus aminte că odată, când eram mic, nu ştiu ce m-a apucat, dar ţin minte că am încercat să prind parfumul unei flori de magnolie în căuşul palmelor şi mi-am închipuit că pot să-l păstrez acolo mereu, tocmai fiindcă nu-l vedeam cum mi se scurge printre degete, aşa cum o făcea, neastâmpărată, apa. Cred că aveam vreo patru ani atunci. La fel am păţit, mult mai târziu, cu timpul nemilos, pe care iarăşi n-am putut să-l ţin prizonier între degetele strâns lipite.
Şi dacă tot am vorbit despre el, atât aş mai vrea să spun, că pe calendarul de perete din bucătărie am încercuit două date. Una, ziua în care trebuie să-mi fac rapelul la vaccin, şi cealaltă, în care cred eu că guvernul va termina banii şi nu va mai putea plăti nici măcar salariile şi pensiile. Pe asta nu mai ştiu când am stabilit-o eu cu de la mine putere, dar de fiecare dată când mai rup o lună din calendarul acela mă aştept să dau cu ochii de un cerc roşu până la care, ca la o ruletă rusească, cu fiecare filă, e tot mai puţin.
Adrian CRÂNGANU