Numele de „Rusalii” provine de la o veche sărbătoare romană, în timpul căreia se aşezau roze pe morminte. La apusul păgânismului, sărbătoarea creştină a Coborârii Sfântului Duh a păstrat la celelalte popoare acest nume, pentru că amândouă sărbătorile cădeau în acelaşi timp.

Rusaliile sau Cincizecimea, în greceşte „Ten heméran tes pentekostés” (Ziua a cincizecea), era la evrei aşa-numita Sărbătoare a secerişului sau a încheierii săptămânilor festive, care se serba la 50 de zile după Paşti. Era una din cele trei mari sărbători de peste an, alături de Paşti şi de Sărbătoarea Corturilor, în care toţi bărbaţii apţi din Israel trebuiau să meargă în pelerinaj la Templul din Ierusalim, pentru a-l adora aici pe Dumnezeu. Sărbătoarea ţinea o singură zi şi se aduceau jertfe primele pâini făcute din grâul cel nou. Pentru rabini era şi o sărbătoare aniversară, pentru că atunci se comemora ziua când Dumnezeu a dat Legea lui Moise pe Muntele Sinai.

De data aceasta, marele eveniment al Noului Testament, pecetluit prin Paştele însângerat şi triumfător al Cuvântului întrupat, evenimentul care a transformat total ceea ce era o comunitate de ucenici, de prieteni ai lui Iisus, într-o Biserică, Biserica lui Dumnezeu, popor ales, preoţie împărătească, sfinţită cu sângele lui Iisus, a însemnat Coborârea Sfântului Duh peste Apostoli în ziua Cincizecimii. Atunci, Biserica, botezată şi regenerată prin sângele Mântuitorului Iisus Hristos, a fost confirmată şi consolidată pentru totdeauna în viaţa cea nouă, viaţa în Duhul lui Dumnezeu.

Tot atunci s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: „Iar Duhul Sfânt Mângâitorul, pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte toate câte v-am spus vouă” (Ioan 14, 26).

Glosolalia, adică darul vorbirii în limbi, pe care Apostolii l-au primit prin Coborârea Sfântului Duh, nu înseamnă neapărat că ei au vorbit în limbi noi, ci că toţi cei prezenţi înţelegeau ce se spunea în limba lor.

Înainte de toate, Apostolii au fost luminaţi lăuntric de către Sfântul Duh asupra valorii sângelui răscumpărător al Mântuitorului, asupra actului răscumpărării pe care-l prevestise Vechiul Testament, iar Noul Testament îl înfăptuise. Ei primiră atunci plenitudinea contemplaţiei acestui act pe care trebuiau să-l facă cunoscut omenirii, spre mântuire.

Dar Duhul Sfânt nu a fost trimis numai pentru a produce aceste minunate roade în Biserica primară, ci El îşi continuă opera şi asistenţa sa în Biserică de-a lungul veacurilor. Evident că a rămas un dar acordat istoriei.

În concluzie, Duhul Sfânt este puterea prin care Iisus Hristos înălţat la cer rămâne în centrul istoriei ca principiu al unei noi istorii şi al unei noi lumi. Aceasta a făcut ca în conştiinţa creştinilor să se interfereze mărturisirea credinţei în „DUH” cu mărturisirea despre Biserică.

Învăţătura despre Biserică trebuie să-şi găsească punctul de plecare în învăţătura despre Duhul Sfânt şi darurile sale.

Mântuitorul Iisus Hristos rămâne prezent în lume prin Sfântul Duh, cu întreaga Sa deschidere, cu întinderea sa nemărginită, cu libertatea Sa, care, deşi nu exclude în niciun caz o formă instituţională, îi limitează exigenţele, neîngăduindu-i să devină, pur şi simplu, o copie a celorlalte instituţii lumeşti.

Dacă rezumăm tot ceea ce am spus până acum, putem constata că, în Crezul nostru, Biserica este considerată ca fiind opera Duhului Sfânt, ca fiind locul acţiunii pe care el o desfăşoară în lume.

Pr. Doinel PUIU MĂRGINEANU