Adevărul este că demult tot am vrut să scriu un reportaj, sau ce mi-o ieşi până la urmă, despre perla verde ascunsă între Vârfurile Cozia şi Ţarcului, dar ori n-am avut timp să merg până acolo, ori, luat cu alte treburi, pur şi simplu am uitat. Ca om, cred că e imposibil să vezi, chiar şi o singură dată, în fotografie, Lacul de acumulare de la Poiana Ruscă, şi să nu-ţi doreşti să calci pe malul lui, iar ca ziarist sunt sigur că doar cu mare greutate îţi poţi ţine mâna-n frâu să nu scrie măcar câteva cuvinte despre el. Iar dacă la toate acestea mai adaugi şi povestea de viaţă a celor care au ridicat, acolo, în locul acela dintre apă şi cer,

Pensiunea Wittmann, e uşor de înţeles pornirea mea de a da măcar o fugă ca să schimb şi doar câteva cuvinte cu lacul şi cu Doamna Sanda. Fiindcă, acum, doar ea a mai rămas de strajă liniştii şi munţilor.

Dacă ar fi fost să mă iau după ceas, era târziu, dar pentru mine cred că la orice oră e târziu, pentru orice, fiindcă sunt mereu pe fugă, de-am ajuns să cred că aşa m-am şi născut. Deci, deşi era doar miezul zilei, după vreun kilometru de la ieşirea din Teregova spre Caransebeş m-am hotărât să fac dreapta, spre Rusca-Teregova şi, mai departe, dacă vrei să mergi, spre Cornereva.
Până în sat, totul a fost în regulă din punctul meu de vedere, şi o să vedeţi de ce spun asta. Pentru că, odată ajuns acolo, mi-a fost tot mai greu să înţeleg ce unităţi de măsură spaţio-temporale folosesc oamenii de aici. Întreb pe cineva dacă sunt pe drumul bun care duce la Pensiunea Wittmann, şi, când mi se răspunde că da, mai vreau să ştiu dacă mai am mult de mers. Mi se zice că aşa şi-aşa, nu-i departe locul pe care îl caut. După vreun sfert de oră, absolut convins că m-am rătăcit, mai fac o încercare. Un braţ întins îmi arată că drept înainte, după care fac stânga şi-n doi timpi şi trei mişcări sunt la destinaţie. După alte vreo 20 de minute zăresc o bifurcaţie, o iau la stânga, mai merg puţin de data asta şi în faţă mi se deschide puhoiul de apă strunit de barajul care, de la înălţimea la care stau, se prăvăleşte parcă în adânc. Mă ia cu puţină ameţeală şi mă trec ceva fiori, recunosc.
Sub mine, printre frunze, zăresc barajul Lacului de acumulare de la Poiana Ruscă, bijuteria pe care am văzut-o de atâtea ori pe internet şi despre care nu mă rabdă mâna să nu scriu, ca să afle toată lumea, că este construit în triplu arc, pe Râul Rece, noua denumire a Hidegului, are 75 de metri înălţime, permite acumularea a 35 de milioane de metri cubi de apă, coronamentul are 280 de metri lungime şi o grosime de 4 metri, iar suprafaţa apei pe care o zăgăzuieşte este de 139 de hectare, cu o adâncime de 70 de metri.
Timpul mă presează, aşa că nu-mi permit să cad în admiraţie în faţa priveliştii, mai bine fac câteva fotografii şi-mi iau tălpăşiţa pe drumul îngust ce şerpuieşte pe malul stâng al lacului. Nici n-apuc să prind cine ştie ce viteză, că o santinelă ieşită dintr-o gheretă apărută după curbă îmi blochează calea. Îi explic despre ce e vorba, omul mă lasă să trec şi mă încurajează, spunându-mi că imediat ajung, mai am doar vreo doi kilometri. În realitate, s-au dovedit a fi opt, dar la ora aia chiar nu mai conta.
Apărut parcă de nicăieri, în stânga, un pui zvăpăiat de cascadă îmi face cu ochiul să-l fotografiez şi pe el, dar pierd momentul şi nu mai întorc maşina din drum, aşa că îmi notez în gând să-i fac o poză la întoarcere. Şi merg, şi merg, pe un drum cu care m-am obişnuit atât de tare încât parcă doar el mai există pe lume şi nimic altceva în jur.
Poarta pensiunii e deschisă anume pentru noi, pentru mine şi colegii mei, dar asta aveam s-o aflu abia după ce am ajuns sus, pe platoul din faţa clădirii principale. Printre picioare ni se încurcă doi căţeluşi frumoşi, cu care ne împrietenim din prima clipă. Pe urmă intrăm, să vedem comorile de suflet adunate de Doamna Sanda în cufărul cu amintiri şi să-mi povestească despre ele.
Până cu o zi înainte, ştiam că sunt doi, soţii Wittmann, un cuplu pitoresc, el neamţ şi ea olteancă, dar, cum mi-am făcut temele şi m-am interesat, am aflat că bătrânul a murit în 2019. Avea 89 de ani. Ei nu i-am spus nimic, nu trebuia să ştie că ştiu. Aşa că ne-am aşezat la masă, doar noi doi, şi ea a început să-mi povestească.
„De fapt, mă cheamă Ruxanda. M-am născut în 1933, la Turnu-Severin, unde am început liceul, şi am plecat de acolo la Timişoara în 1950, pentru că mi-a plăcut foarte mult sportul, iar profesorul de educaţie fizică pe care îl aveam a adunat un grup de elevi şi eleve care erau pasionaţi şi ne-a dus la Şcoala cu Program Special de Educaţie Fizică. Atunci l-am cunoscut şi pe soţul meu, eram colegi, am fost prieteni timp de şase ani. După ce am terminat Liceul sportiv, eu am primit repartiţie la Turnu-Severin, ca profesoară de educaţie fizică la Liceul pedagogic şi la Liceul de fete. Am profesat un an întreg, timp în care m-am pregătit să dau examen de admitere la facultate, la Institutul de Cultură şi Educaţie Fizică. Johann Wittmann era deja acolo, fusese repartizat din oficiu, pentru că era component al Lotului naţional şi campion naţional la proba de 110 metri-garduri. El a terminat facultatea în 1956, cu un an înaintea mea, a fost repartizat profesor la Timişoara, la Liceul Lenau, iar eu am mai rămas să-mi termin anul IV. Înainte, însă, de plecarea lui, ne-am căsătorit, pentru ca, după terminarea Institutului, eu să am un motiv să fiu trimisă tot la Timişoara. Aşa am ajuns la Şcoala sportivă, apoi, după doi ani, m-am mutat la Liceul Nr. 7, pentru ca, după doar un an, să fiu luată de fostul meu profesor ca asistentă. De atunci, din 1960, am fost la Universitatea din Timişoara, unde am promovat până la funcţia de lector”, a spus Ruxanda Wittmann.
Gazda mea a adăugat că, în calitatea ei de antrenoare de baschet feminin, disciplină pe care ea a introdus-o în Timişoara, a promovat cu echipa Universităţii de două ori în Divizia A.
„În 1974 s-a întâmplat nenorocirea… Atunci a murit fetiţa noastră, Hanelore, la doar 5 ani… A fost groaznic… A avut un cancer pe care nici până în ziua de azi nu am putut să-l determinăm… A fost operată, i s-a deschis abdomenul, a fost închisă la loc şi ni s-a spus că nu mai e nimic de făcut… În cinci săptămâni de la depisarea bolii a fost deja şi înmormântată”, mi-a mai povestit Doamna Sanda.
Apoi, parcă vrând să schimbe cumva subiectul, mi-a spus cum a ajuns să îndrăgească Poiana Ruscă. Fiind profesor la Liceul Lenau, Johann Wittmann a fost rugat de directorul şcolii să caute în zonă un loc în care să organizeze o tabără, şi s-a oprit aici, unde a construit o cabană în coada lacului, apoi cei doi soţi şi-au făcut şi ei una, pe care au folosit-o până la plecarea în Germania.
Beau cafea, mănânc îngheţată şi mai aflu că, din 1975, cei doi soţi nu au mai avut voie să plece în străinătate, deoarece tatăl lui Johann Wittmann a plecat în Germania în 1943, odată cu retragerea Wehrmacht-ului. În plus, cumnatul ei s-a dus la Olimpiada din 1972, de la München, şi a rămas acolo. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, în 15 septembrie 1976 li s-au desfăcut contractele de muncă pentru intenţia de a părăsi ţara şi încălcarea jurământului de credinţă faţă de Stat, pe care îl depuneau la vremea aceea dascălii.
Soţii Wittmann erau hotărâţi să emigreze, însă nu reuşeau să obţină formularele necesare. În toată această perioadă, socrul Doamnei Sanda a făcut greva foamei la Köln, cerând unificarea familiei. Iar ea a ştiut să profite de vizita lui Nicolae Ceauşescu la Timişoara.
„Ca de obicei, ne-am dus la Poliţie, să vedem ce se mai aude cu aprobările. Atunci, într-un moment de nesăbuinţă, i-am spus subofiţerului de la poartă că dacă nu pot să vorbesc cu generalul Tăurăscu, o să le pară rău, pentru că mâine vine tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi o să se întâmple ceva ce-am pregătit eu! Omul l-a anunţat pe locţiitor, ne-au băgat două ore într-o cameră, soţul meu a crezut că nu mai ieşim de-acolo, că atât ne-a fost, dar am avut noroc că o cunoşteam pe sora acelui domn, ne-a ascultat păsul şi, după câteva zile, a şi acţionat. Am plecat în Germania imediat după cutremurul din 4 martie 1977. Era în 16 mai…”.
Acolo au fost internaţi în lagărul din Landshut timp de trei luni, la ieşire primind amândoi câte un loc de muncă pe măsura pregătirii lor sportive.
După pensionarea lui Johann Wittmann, acesta s-a întors la Timişoara în 1992, iar Doamna Sanda l-a urmat un an mai târziu. Erau, amândoi, cu gândul doar la Poiana Ruscă. Şi-au ridicat o casă în municipiul de pe malurile Begăi, dar au vândut-o după şapte ani, pentru că nu le-a plăcut viaţa la oraş. De locul în care ne aflăm s-a îndrăgostit şi fiul lor, Johann Wittmann Jr., care avea doi copii în Germania şi a vrut să se mute şi el în Poiană, aşa că s-au apucat de treabă şi au clădit Pensiunea Wittmann.
„Aici a fost doar pădure. Am defrişat locul şi am ridicat tot ce se vede în doar un an şi jumătate. Ne-am folosit de banii economisiţi în Germania, unde, în fiecare lună, puneam deoparte 1.000 de mărci, cum erau atunci. Nu am făcut un calcul cât ne-a costat totul, dar un evaluator autorizat ne-a spus că toată investiţia s-ar ridica la 700.000 de euro. Avem bucătărie mare, 13 camere, bibliotecă, birou, un alt corp de casă cu cabinet medical la parter, pregătit pentru fiul nostru, şi sală de conferinţe la etaj, unde băiatul ţinea cursuri de acupunctură şi medicină naturistă. În urmă cu câţiva ani a ars într-un incendiu, dar am reclădit-o”, a mai spus Ruxanda Wittmann.
Soarta i-a mai lovit însă o dată pe cei doi. Fiul lor, născut în 1958, la Timişoara, care a absolvit Medicina la Mainz şi a urmat şase cursuri de specializare la Nürnberg, lucrând 30 de ani în Germania, venea în fiecare an la pensiune cu zece cursanţi pe care îi pregătea în domeniile acupunctură, yoga şi medicină naturistă. Johann Wittmann Jr. fusese el însuşi de două ori în India, în China şi în Tibet, unde şi-a însuşit învăţăturile lui Ramana Maharshi. „Ultima oară a venit la noi în 3 ianuarie 2015. Era grav bolnav, în vara lui 2014 fusese operat în Germania de cancer la colon. A plecat cu avionul acasă în 13 ianuarie, iar după zece zile am aflat că a murit”.
Doamna Sanda mă însoţeşte prin câteva camere. Într-una dintre ele, îmi atrage atenţia un obiect ciudat. Gazda îmi explică ce e cu el: e microscopul lui Ştefan Odobleja, precursorul cibernaticii mondiale. Înconjurat de atâtea obiecte cu mare încărcătură energetică, atât de puternică încât aproape că pot să o mângâi, mă simt ca într-o casă memorială cu aer aristocratic, în care nimic nu a mai fost clintit din loc de zeci de ani.
În drum spre maşină, văd, pe o culme, o bisericuţă. Gazda îmi spune că, deşi a fost catolic, Johann Wittmann a ridicat-o pentru turişti şi localnici, şi a donat-o Patriarhiei. În cripta din interiorul ei se odihneşte urna funerară cu cenuşa lui Johan Wittmann Jr., iar în curte e înmormântat soţul ei. Şi-mi mai spune Doamna Sanda că înainte aveau patru cai superbi, pe care oaspeţii îi puteau folosi ca să se plimbe prin împrejurimi, tot aici aveau şi o fermă de unde-şi luau alimentele de bază pentru meniul celor care se cazau la pensiune, dar acum toate sunt doar amintiri. Lângă Doamna Sanda a mai rămas doar Florica, o femeie care o ajută la treburile gospodăriei, şi aşa deloc puţine.
Ne grăbim să plecăm, fiindcă deasupra barajului s-au adunat nori vineţii, care parcă vor să-l strivească sub greutatea lor. Nu uit şi, după un timp, privesc tot spre dreapta. Puiul de cascadă aşteaptă cuminte, şi totuşi nărăvaş cu pietrele, să-l fotografiez. Şi să-i dau un nume. Până mă hotărăsc, îl botez „La poalele Apei”, ori „Lacrima muntelui”. Sau, de ce nu, chiar „Doamna Ruxanda”. N-ar fi frumos?
Adrian CRÂNGANU
Johann Wittmann s-a născut la Reşiţa, în data de 27 decembrie 1930. În 1952 a absolvit Școala Medie Tehnică de Cultură Fizică din Timișoara, iar în perioada 1951-1957 a fost component al Lotului național de atletism. A fost campion național la 110 m garduri şi a primit distincţia de Maestru al Sportului.
Între 1952 şi 1956 a fost student al Institutului de Cultură şi Educaţie Fizică din București, iar în 1956 şi în anul următor a fost profesor de educație fizică la Liceul Lenau din Timișoara. În perioada 1958-1960 a fost inspector școlar pentru activitatea didactică și de performanță a județului Timiș, în paralel, până în 1964, fiind profesor de educaţie fizică, specialitatea Atletism. Johann Wittmann a fost director-adjunct al Liceului cu program special de educație fizică din Timișoara, iar în perioada 1964-1976 a fost lector universitar la Catedra de Educație fizică a Universității din Timișoara. A fost, de asemenea, lector pentru perfecționarea cadrelor didactice în regiunea Arad, Caraș-Severin, Timiș și Hunedoara. Între 1951 şi 1956 a reprezentat România la întâlnirile naționale și internaționale de atletism, după care a fost arbitru al acestei discipline sportive.
În data de 16 mai 1977, Johann Wittmann a emigrat în fosta Republică Federală Germania, pentru reunificarea familiei, unde, după pensionare, a profesat ca Diplom Sport Leher. Pentru activitatea depusă între 1977 şi 1992, a primit din partea Inspectoratului Școlar al orașului Nürnberg distincția „Pentru Serviciul Credincios”.
Din 1992 şi până în 2019, an în care a trecut în nefiinţă, Johann Wittmann a locuit în România, retras în Munții Banatului, în Poiana Rusca-Teregova, unde a participat la organizarea activităților sportive și profesionale ale Liceului Tehnologic „Sfântul Dimitrie” din Teregova. De asemenea, a organizat și condus cursuri pregătitoare pentru școala cu profil gastronomic și turistic şi a creat baza de desfășurare a practicii elevilor școlii, participând şi la susținerea desfășurării examenelor de absolvire.