15 iunie, zi înmiresmată de florile „teiului sfânt”, împlinitoare a 126 de ani de când marele poet, gânditor şi luptător naţionalist Mihai Eminescu s-a desprins de vremelnicie, pentru a trece în împărăţia nemuririi şi a liniştii eterne. Înzestrat de Dumnezeu cu o capacitate rară, şi-a consumat existenţa între desăvârşirea creaţiei lirice şi lupta dârză şi continuă pentru drepturile neamului său.

În Eminescu, s-a întruchipat tot zbuciumul secular al românismului de pretutindeni, toată drama detrunchierii pământului românesc, toată jalea ce se întindea şi se întinde încă „de la Nistru pân’ la Tisa”.

Dezgustat de peisajul social şi moral al epocii, copleşit de greutatea vieţii cu care lupta, poetul îşi găseşte mângâierea doar în evocarea vârstei când, cutreierând pădurile din jurul Ipoteştiului, asculta tâlcul vieţii din povestirile bătrânilor. El a lăsat atâtea amintiri de existenţa lui trecătoare, încât ne sileşte oarecum să ne gândim şi la el şi să-l iubim. Îi întâlnim numele scris în marmura sculptorului, pe volumele cercetătorului, ori pe operele lui concrete, din care trăiesc şi se bucură generaţiile viitoare. „Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ” (Lui X, 1885, Veronica Micle).

Evocarea, oricât de sumar făcută, a vieţii şi activităţii poetului, ne-a oferit o seamă de indicii pentru înţelegerea operei sale, a dimensiunilor în cuprinsul culturii noastre.

Eminescu a fost o forţă creatoare de neîntrecută putere în literatura română, unind şi modelând diversele ei elemente, făcând pentru ea ceea ce personalităţi literare ca Spencer, Shakespeare sau Milton au făcut pentru limba şi literatura engleză. Poetul a văzut lumea ca întreg, îndrăgind-o în toate aspectele ei; sperând pentru ea, el nu şi-a clintit nicio clipă dragostea faţă de poporul şi ţara în care s-a născut şi pentru care nutrea cele mai mari speranţe şi năzuinţe. Atât el, cât şi prietenul său Creangă au bătut drumul, cum ar fi spus ei, „în cruciş şi în curmeziş”, în spaţiile cuprinse de fruntariile „Dulcei Românii”. Ochii lui, limpezi ca apa lacurilor de munte şi albaştri ca azurul cerului, au purtat în ei toată nemărginirea, comoară de frumuseţi şi sensibilitate literară.

Înălţat deasupra contemporanilor prin geniul lui de poet şi scriitor de inegalabilă imaginaţie, Eminescu a rămas statornic nedezlipit de poporul său. Gazetar şi propagandist neobosit, a avut o profundă cunoaştere a luptelor duse de poporul său. Deşi soarta i-a fost tristă, el a ştiut preface amarele lui suferinţi în aurul pur al marii literaturi. Neostenitele sale strădanii şi adevăratele sale merite l-au făcut recunoscut în timpul vieţii, dar laurii triumfului nu i-au fost conferiţi decât după moarte.

Eminescu a pus pecetea geniului său asupra poporului căruia i-a aparţinut. Viaţa lui, brusc şi prematur curmată, se continuă însă în inimile cititorilor de astăzi şi va dăinui de-a pururi în sufletele cititorilor de pretutindeni.

Când poetul s-a stins din viaţă, la 15 iunie 1889, în biserica Sf. Gheorghe Nou, coşciugul deschis al lui Eminescu era acoperit cu flori de tei, în amintirea versurilor lui parfumate cu micile minuni galbene.

De atunci şi până astăzi, dincolo de bariera anotimpurilor, în codrul nepieritor al Limbii Române, miroase eminescian şi etern a flori de tei…

Doinel Puiu MĂRGINEANU