Adrian CRÂNGANU

Sunt întâmplări petrecute în viaţa mea, despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. În tinereţe, ca orice om, am făcut şi eu multe prostii. Am furat, am minţit, am înşelat, însă totul până la un punct. Dacă îmi amintesc bine, cred că toate lucrurile urâte au luat sfârşit în clipa în care mama unui prieten bun a găsit în buzunarul cămăşii mele stiloul pe care fiul ei îl primise în dar de ziua lui. S-a întâmplat chiar în toiul petrecerii, în văzul tuturor, iar eu eram băut. Mai mult ca sigur că treaz n-aş fi făcut niiodată un asemenea gest, dar nici alcoolul nu consider eu că ar fi fost o scuză. Oricum, din noaptea aceea – şi asta s-a petrecut în urmă cu vreo 25 de ani –, n-am mai pus mâna nici măcar pe un capăt de aţă dacă nu era al meu.

După cum se vede, toată acea întâmplare mi-a prins, în cele din urmă, bine. Apoi, am trăit, acum vreo 10-12 ani, experienţa cumplită a decorporării, când am călătorit, preţ de ceea ce mi s-a părut a fi câteva ore, într-un spaţiu în care n-aş dori să mai ajung vreodată, nici măcar pentru o fracţiune de secundă. Ce am văzut, şi mai ales ce am simţit acolo m-a făcut să nu mai fiu bun de nimic câteva zile. O fostă colegă, care a păţit acelaşi lucru, păstra şi ea o muţenie la fel de încăpăţânată ca şi a mea asupra celor întâmplate ,,dincolo”. Nici măcar unul altuia n-am avut puterea şi curajul să ne povestim experienţa.

Dar nu despre aceste două lucruri voiam iniţial să vorbesc. M-a luat însă valul şi nu m-am putut abţine să nu le povestesc aici. De fapt, intenţionam să spun că, după cele petrecute în 2010, am ajuns şi eu la concluzia să nu preţuieşti cu adeărat un lucru, decât atunci când l-ai pierdut. Ştiam asta, bineînţeles, dar n-o păţisem cam demult pe pielea mea. Am înţeles cu adevărat asta atunci când, la sfârşit de an, mi-am făcut un bilanţ şi am constatat că mai bine de şase luni, în 2010, am fost bolnav, iar timp de vreo trei luni, chiar foarte bolnav. Prin spitale am ajuns rar, odată la câţiva ani, uneori la cinci, alteori la zece, dar de fiecare dată am stat mult, de obicei cu lunile. Şi, ca şi în cazul hoţiei de care am pomenit la început, am învăţat câte ceva din şederile mele acolo. Am întâlnit oameni care, de foame şi în nebunia lor, mâncau ouăle roşii de Paşti cu tot cu coajă; am văzut, cu ochii mei, cum un bărbat a mâncat un şarpe imediat după ce i-a retezat capul cu dinţii şi l-a scuipat; am văzut, tot acolo sau în altă parte, nu mai ţin minte exact, femei care se prostituau pentru o singură ţigară şi făceau sex cu pacienţii în veceu; am văzut, pe urmă, cum un coleg de salon şi-a scuipat, într-o noapte, plămânii, bucăţele mici, într-o pastă rozalie, în lighean; un altul, care căzuse pe coridor şi pe care l-am ridicat să-l duc până la pat împreună cu asistenta, a început să se răcească în braţele mele; am avut, la unul dintre spitale, vecini la alt etaj care îşi închipuiau că doar fac pe nebunii…

De ce spun toate astea? Pentru că e început de an şi vreau să fac şi eu o urare pentru 2011. De sănătate e vorba. Restul e floare la ureche. Chiar şi să trăim bine. Numai să trăim…