Adrian CRÂNGANU

Departe de mine gândul de a vrea să plictisesc pe cineva scriind despre acelaşi subiect, ori folosind acelaşi decor de săptămâna trecută, dar, uneori, dacă ştii cum să-l priveşti, universul unui salon de spital poate fi fascinant. La fel ca o clasă de şcoală, ca un bloc, ca un compartiment de tren, el e o lume în sine. Una mică, o lume ce adună întâmplător laolaltă destine care altfel n-au nicio tangenţă şi care, în mod normal, probabil că nici n-ar vrea să aibă vreodată. Dar un gând care nu-mi dă nicidecum pace mă împinge să-l privesc pe fiecare dintre vecinii mei de salon în parte şi să-l cântăresc. E o adunătură ciudată şi pestriţă, dar bănuiesc că tot acolo intru şi eu, din punctul lor de vedere.

Aşadar, tânărul care are patul vizavi de al meu e un şmecher. Nu ştiu câte clase are, poate zece, dar şcoala vieţii a absolvit-o cu brio. Şi facultatea vieţii şi, mai mult ca sigur, şi masteratul. Le ştie pe toate câte se întâmplă pe aici şi m-a ajutat foarte mult la început, până m-am acomodat. Poate a făcut şi ceva puşcărie, pare genul, dar nu mă interesează. E aici de două luni şi nu mai are răbdare. Nevastă-sa e în Italia, nu s-au mai văzut de jumătate de an, şi se întoarce săptămâna viitoare în ţară. Pentru el viaţa se reduce la întâlnirea cu ea. Numără bipurile pe care le primeşte de la ea şi orele până atunci…

În patul următor stă un moldovean de vreo 50 de ani. Când nu doarme, se vaită de tot. Habar n-are pe ce lume trăieşte şi orice întrebare trebuie să i-o pui de două ori ca s-o înţeleagă pe jumătate. În plus, se miră, senin, de orice. Pentru el, răsăritul e un miracol, iar apusul – ceva de care încă n-a auzit. Exact ca pentru orice copil. El e al doilea.

Al treilea e un bătrân care nu se mişcă decât ca să se ducă la veceu. Ştiu despre el doar că-l cheamă Constantin şi că, atunci când mai trage cu câte-un ochi la televizor, şuieră cu sete: ,,Bată-te (sau bată-vă) Dumnezeu!”. Ştim cu toţii pe cine înjură. Urmează Domnul Colonel. Are stofă de fost ofiţer, e rafinat, elegant şi demn, ştie să meargă şi să aştepte frumos. Nu vrea să audă de politică şi cât e ziua de lungă dezleagă cuvinte încrucişate cu pistă falsă. Se pricepe la asta. Şi vorbeşte puţin, dar cu miez.

Pe partea mea, în celălalt capăt, e un tânăr care abia s-a internat şi de două zile doarme întruna. Pare însă foarte serios şi tot cam la fel de posac. Un copăcel uscat. Următorul pat e gol. Cel de lângă mine e tot un moldovean şi mănâncă 24 de ore din 24, cu toate că e slab ca o scândură. Uneori, ronţăitul lui mă trezeşte noaptea din somn. Când nu mestecă, stă cu ochii în tavan sau ne spionează pe fiecare ce facem. Cititul nu s-a inventat încă pentru el.

Pe urmă, lângă uşă, vin eu, cel căruia, după ce i-a analizat pe toţi, un gând nu-i dă pace. Fiindcă, seara, la Jurnal, ne adunăm toată lumea în faţa televizorului, mă întreb, cum ar trebui să sune ştirea din care toţi, dar absolut toţi de acolo, să înţelegem acelaşi lucru. Căci, aşa cum spuneam, un salon de spital e un mic univers, o mică lume, o ţară în miniatură. O Românie mai mică şi mai bolnavă…