Poate că n-aş fi scris azi despre copii, ci despre cine ştie ce alte lucruri care nu-mi dau pace şi cărora ştiu din capul locului că n-am să le găsesc rezolvarea, dar care, odată aşternute pe hârtie, se mută parcă şi pe umerii altora, eliberându-i pe-ai mei, până când, nu peste mult timp, o să găsesc un alt motiv care să-i încovoaie. Azi am să fiu însă mai puţin egoist, asta şi pentru că mă simt puţin altfel. Cred că de la copii mi se trage, de la ziua lor, care numai ce-a fost.
Recunosc că nici prin cap nu mi-a trecut că o să mi se întâmple asta. Adică să zâmbesc cald şi frumos, neştiut de nimeni, doar de telefonul mobil pe care m-am uitat la filmuleţul trimis de fiul meu. Timp de vreun minut şi jumătate, am văzut o frântură din concertul la care a acompaniat la chitară, în curtea unei şcoli din Bucureşti, o solistă foarte cunoscută, căreia însă n-am să-i spun numele, fiindcă azi nu e vorba despre oamenii mari, ci despre cei mici. S-au adunat în jurul surprizei ăsteia câteva sute de micuţi, o mare de ei, brăzdată de valurile pe care le făceau cu mânuţele, iar furtuna asta minunată era întregită de tunetele ascuţite, ca de clopoţei, ale glasurilor care ştiau versurile şi le ţipau, care mai de care mai tare, împreună cu ei. Recunosc încă o dată, n-aş fi crezut în ruptul capului că o asemenea imagine mă poate mişca într-atât încât nu doar să scriu despre ea, ci, pentru câteva clipe, să şi cred că, dacă eu şi generaţia mea nu mai avem cale de scăpare din mizeria care a ajuns ţara asta, pentru ei mai există speranţă. Una mică, aşa cam cât pauza mare în care şi-au cântat copilăria, într-o curte în care până şi fiul meu părea deja bătrân.
Pentru mine aşa ceva chiar că e neobişnuit, fiindcă eu n-am ştiut niciodată să mă port cu copiii. N-am ştiut să le spun că îi iubesc. Am încercat de multe ori măcar să le-o dovedesc prin fapte, dar tare cred că şi aici am dat greş. Şi cred că totul mi se trage de la faptul că am pornit cu stângul în viaţa de adult şi de părinte. De exemplu, prima dată când mi-am luat băiatul în braţe, îl ţineam mai degrabă ca pe-o bombă atomică decât ca pe-o mogâldeaţă care întindea mânuţele spre nasul meu, care i se părea probabil prea mare şi nepotrivit pe faţa din faţa lui.
Nici mai târziu nu cred că m-am descurcat mult mai bine. Nu mi-am găsit niciodată cuvintele potrivite pe care mai mult ca sigur că voia să le audă, dar am sperat întotdeauna, mai ales când a crescut, că observă gesturile din spatele tăcerilor mele, acelea prin care încercam să-l feresc de rele şi de greşeli. Nici azi, după atâţia şi-atâţia ani, nu ştiu răspunsul, şi nici nu cred că am să-l aflu, fiindcă ştiu că n-am să-l întreb niciodată. Asta nu mă împiedică, însă, să încerc să-l ghicesc.
Aici mă mai bazez şi pe o altă întâmplare, petrecută cu mult, mult timp în urmă, cred că sunt vreo 40 de ani de-atunci. Am păstrat-o însă vie, proaspătă de parcă n-a trecut nicio săptămână de la ea, poate tocmai pentru momente din astea, de îndoială.
În armată, spre sfârşitul ei, m-am îmbolnăvit de hepatită şi, cum eram în frontieră la dracu-n praznic, cel mai apropiat spital a fost unul civil, de la Negreşti-Oaş. Acolo m-au dus şi m-au băgat în salon cu doi băieţi, unul de şase ani şi unul de şapte, amândoi blonzi, cu ochi albaştri şi pe amândoi îi chema Pop, ca de altfel pe mai toată lumea de-acolo. Ce credeţi că am făcut? Am transformat Salonul 5 în Unitatea Militară nu ştiu cât, nu mai ţin minte ce număr îi dădusem, ei erau soldaţii, iar eu generalul. Făceam toată ziua instrucţie cu ei, ca în poligonul de la Vadu Izei, îi echipam, iar vestonul meu era cât cortul pentru ei şi bocancii ca nişte camioane. Seara îi puneam să citească din regulament, adică dintr-o carte de colorat jerpelită. Cu toate astea, le dădeam tot ce aveam mai bun, toate dulciurile, tot laptele pe care-l primeam eu, fiindcă asistentelor le era milă că sunt militar, iar când am plecat le-am lăsat 28 de lei, toţi banii mei. Au plâns şi m-au pupat. Mie, ca soldat, mi-a venit să-mi trag un glonţ în tâmplă.
Din păcate, atunci n-am înţeles nimic din ce mi s-a-ntâmplat. Mă mai uit o dată la filmuleţ şi mi se pare că, de data asta, toată marea de copii care cântă e alcătuită din picături blonde, care seamănă izbitor cu soldăţeii de la Negreşti-Oaş. Din Unitatea Militară care ajunsese Salonul 5.
Adrian CRÂNGANU