Este cunoscut faptul că la reşedinţa Regimentului de Graniţă Româno-Bănăţean din Caransebeş a funcţionat, până la desfiinţarea sa, un spital militar, aflat sub controlul nemijlocit al comandantului de regiment şi al medicului-şef de regiment. De asemenea, pe lângă această unitate spitalicească a funcţionat şi o farmacie.
După trecerea în administraţia civilă a Graniţei militare bănăţene, în Caransebeş a funcţionat un spital civil, reprezentanţa orăşenească punându-l încă din anul 1873 sub controlul unei comisii speciale pentru administrarea spitalului, deoarece fondurile pentru buna funcţionare a acestuia proveneau din bugetul local. Pe de altă parte, unele fonduri, precum cele pentru spitale, care fuseseră create sub regimul militar, puteau fi utilizate în continuare pentru nevoile spitalului civil, aşa cum se prevede în Decretul din 9 iunie 1872 semnat de Francisc Iosif I, în calitate de rege al Ungariei.
În anii 1873-1874, spitalul civil a funcţionat în condiţii improprii, chiar în „Casa magistratuală” (localul Primăriei – n.a.), Reprezentanţa orăşenească hotărând să cumpere cu 2.300 de florini clădirea deţinută până atunci de Isidor Klein, în vederea transformării acesteia în spital. Mai trebuie adăugat şi faptul că în spital se impunea şi tratamentul pentru deţinuţii aflaţi în închisoarea locală, administrată de Judecătorie.
În anul 1879, comisia pentru administrarea spitalului a solicitat aprobare pentru repararea clădirii spitalului şi procurarea de materiale necesare în valoare de 1.200 de florini, sumele provenind din încasările de la diferite evenimente artistice, impunându-se însă şi o aprobare ministerială pentru utilizarea lor în acest scop.
Creşterea numărului locuitorilor din oraş, starea precară în care se afla în continuare clădirea spitalului, obligă Adunarea generală a Reprezentanţei orăşeneşti ca, la 6 mai 1884, să dea mandat magistratului pentru utilizarea sumei de 1.300 de florini, împrumutată din „Fondul de educaţiune şi cultură” al fostului Regiment grăniceresc, pentru cumpărarea unei case în care să se amenajeze un nou spital. Situaţia nu s-a rezolvat nici în primul deceniu al secolului al XX-lea, când s-a putut doar mări capacitatea spitalului, învestit încă din anul 1901 cu „caracter public”, adică putând să preia bolnavi şi din alte localităţi care nu erau integrate administrativ oraşului.
La sfârşitul anului 1908 era deja alocată în bugetul local suma de 25.000 de coroane pentru o nouă construcţie spitalicească cu 40-50 de paturi. Un an mai târziu s-a solicitat Ministerului de Interne un împrumut de 60.000-70.000 de coroane pentru construirea unui spital cu o capacitate de 60 de locuri.
Răspândirea pe scară largă a bolilor contagioase, îndeosebi a tuberculozei, a impus amenajarea pe raza oraşului a unui spital specializat, documentele din secolul al XIX-lea numindu-l „Spital de holeră”.
La 22 septembrie 1886, Adunarea generală a Reprezentanţei orăşeneşti a aprobat pentru amenajarea „Spitalului de holeră” suma de 2.321 fl. 95 creiţari, provenită din Fondul grăniceresc comun. Această unitate spitalicească a fost creată în afara oraşului, în apropierea căii ferate Caransebeş-Haţeg. În 1899, medicul orăşenesc Wilhelm Ziprisz a solicitat Primăriei renovarea clădirii, care în anul 1905 se afla într-o stare de ruină, hotărându-se în 1907 reconstruirea ei.
La începutul Primului Război Mondial, când în oraş au fost aduşi foarte mulţi răniţi sau bolnavi de tifos exantematic, s-a impus construirea în preajma acestui spital a unor barăci pentru tratarea bolnavilor, sumele financiare fiind alocate de Ministerul de Război. Şi tot pentru nevoile Armatei, în aceeaşi perioadă de război a funcţionat în Caransebeş un spital al Crucii Roşii cu 540 de paturi şi un inventar în valoare de 7.500 de coroane, acesta funcţionând în clădirile unităţilor de învăţământ din oraş.
Deoarece bolile contagioase impuneau în epocă măsuri pentru combaterea lor, încă din anul 1911 Societatea pentru combaterea tuberculozei din Timişoara informează autorităţile administrative şi populaţia din Caransebeş că intenţionează să construiască un sanatoriu în zona Teiuş.
La începutul anului 1918, starea sanitară a multor locuitori din oraş a impus înfiinţarea unui Dispensar TBC, dotat cu sală de aşteptare, sala medicului, laborator ş.a.
În toată perioada 1873-1919, în oraş au funcţionat un medic orăşenesc, personalul de specialitate ajutător şi personalul medical al Spitalului de boli contagioase, iar în timpul războiului, personalul medical dislocat pentru tratamentul militarilor bolnavi.
Primul medic care a activat în oraş, începând cu anul 1873, a fost Wilhelm Ziprisz, acestuia adăugându-i-se mai târziu, în perioada 1877-1896, medicii Weisz, Benedict Spitz, Hugo Fink, Sigismund Szörenyi ş.a.
Alături de aceştia, au mai activat în oraş şi medicii români Leo Mureşan şi Constantin Popasu, ambii în cadrul Institutului teologic-pedagogic diecezan, ca profesori de igienă, dar şi ca medici curanţi pentru personalul Episcopiei. Este cunoscut faptul că medicul Leo Mureşan a publicat multe sfaturi medicale în gazeta Foaia diecezană, între anii 1886-1894, dedicate alimentaţiei şi igienei corporale. Cele mai multe din articolele sale au fost adunate în anul 1892 în cartea „Higiena română pentru preoţi, învăţători, părinţi de familie”, un masiv îndrumar de peste 200 de pagini, structurat pe igiena sugarului, igiena şcolarului şi igiena vârstnicului. Medicul Constantin Popasu, cu studii la Viena, era un bun diagnostician şi în epocă era apreciat pentru ajutorul pe care l-a acordat marelui poet Mihai Eminescu în perioada de boală petrecută la Viena, fiind cel care l-a încurajat şi care îl informa pe Titu Maiorescu, vărul său, despre evoluţia bolii acestuia.
Încă de la 13 mai 1873 a funcţionat în cadrul Primăriei orăşeneşti un Scaun orfanal, în grija căruia intra ocrotirea unor orfani de pe raza oraşului.
Având în vedere faptul că la începutul secolului al XX-lea Caransebeşul a cunoscut o dezvoltare economică apreciabilă, mai ales prin deschiderea fabricii de la Balta Sărată, s-a impus înfiinţarea în anul 1906 a unui Oficiu al Casei Asigurărilor Sociale din Lugoj, care mai târziu a avut şi propria unitate spitalicească pentru personalul asigurat.
Constantin BRĂTESCU
