Nu ştiu, nu mai ţin minte dacă am scris sau nu, fiindcă de cel puţin zece ori cuvintele mi-au stat în vârful peniţei şi am vrut să încep spunând că România este ţara-şandrama. Mai degrabă înclin să cred că n-am făcut-o, fiindcă ar fi însemnat să jignesc cam tot ce mişca în jurul meu şi uneori mă gândeam că asta ar fi totuşi prea mult din partea mea. N-am avut niciodată vocaţie de judecător. Pentru mine lucrurile sunt doar arareori albe sau negre, ba câteodată le văd chiar în culori pe care mi-e greu să le descriu în cuvinte. Cred că ăsta a fost adevăratul motiv pentru care m-am ferit să pronunţ verdicte.
Acum însă simt că lucrurile nu mai stau deloc la fel. În ultimul timp, asta însemnând de vreo trei sau patru ani, parcă pereţii casei noastre dărăpănate nu mai au niciun punct de sprijin şi se năruie asemenea unui castel din cărţi de joc la cea mai slabă adiere politică. Aşa îmi văd eu ţara când închid ochii şi mă gândesc la ea.
Cât despre anii dezamăgirilor mele de care vorbeam, ei au fost cu atât mai amari cu cât nici măcar nu s-au născut din iluzii spulberate, pentru că n-am avut niciodată speranţe legate de cei care ne conduc, ci din răul pe care aceştia l-au transformat în dezastru. Dar despre toate astea am mai scris. Şi cred că aş fi tăcut şi acum, dacă n-aş fi simţit că s-a sărit deja calul.
Adică, cu toate că lucrurile astea se întâmplă de vreo 30 de ani încoace, nu s-a pomenit de ele în toată perioada asta cât s-a vorbit şi s-a scris numai în ultimele şase luni. Ştiu că doar eu am bombănit în cel puţin zece articole când m-am luat de salariile, sporurile şi voucherele de vacanţă ale bugetarilor şi de laşitatea celor care nu îndrăznesc nici măcar să se atingă de ele. Am făcut-o pentru că m-am simţit pur şi simplu umilit şi călcat în picioare de Statul Român obez, umflat cu pompa, pe care trebuie să-l car în cârcă, în timp ce mie, de la o zi la alta, genunchii îmi sunt tot mai moi şi spatele tot mai cocârjat.
O fac şi acum fiindcă, exact în clipa în care scriu asta, minerii din Valea Jiului stau blocaţi în subteran, sunt întărâtaţi să se răscoale şi strigă lozinci în versuri. Iar în ţara asta, ţin minte foarte bine, minerii, cu ghilimele sau fără, au mai scris de câteva ori istoria. Şi mai am şi alte motive. Am prieteni, unii chiar buni, şi am rude apropiate, la care ţin mult, printre medici. Aş vrea să înţeleagă că nu pe ei am fost supărat, ci pe aceia care le-au tot mărit salariile în sfânta prostie, încât un doctor stagiar a ajuns să câştige de cinci ori cât mine, un prăpădit de privat care 30 de ani a făcut băşici la degete de atâta scris şi a răguşit de nici nu mai ţine minte câte ori tot vorbind în microfon, la radio. Pe medici sunt pornit fiindcă, chiar şi aşa, încă mai iau şpagă cu amândouă mâinile şi cu o sută de buzunare.
Şi o mai fac pentru că am văzut pompieri, plătiţi şi ei ca nişte regi, care se duc cu colacul de salvare la intervenţii pe lacuri, cu un pahar cu apă, şi ăla vărsat pe jumătate, să stingă focuri care ard cu vâlvătăi, ori cu elicopterul ca să scoată o mâţă leşinată dintr-un beci, iar miliţia bate ca la 10 august şi strânge de gât tineri care nu poartă mască, iar pe Îps Teodosie nu-l miruieşte nici măcar cu un cartonaş galben. O fac din nou fiindcă în România oamenii mor cu zile îngheţaţi în munţi sau ard ca iasca prin cluburi şi spitale. O fac iarăşi pentru că nimeni n-a plătit, niciodată, pentru nimic din toate astea.
Aşa văd eu România mea. O ţară-şandrama, cu sau fără ghilimele. Şi atunci, chiar şi aşa, un amărât de privat cum sunt, mă întreb de ce să nu cer şi eu măcar un spor. Pe ăla de praf şi pulbere.
Adrian CRÂNGANU