Mânia este unul din viciile ce hrăneşte duhul răutăţii. Ea vine în sufletul omului şi-i întunecă raţiunea. În momentul în care omul se lasă anesteziat, aş putea spune, de acest viciu, îşi pierde raţiunea şi face fapte necugetate. Am putea numi mânia şi o lipsă temporară a înţelepciunii.

Pentru o mai bună înţelegere a consecinţelor acestui viciu asupra sufletului şi trupului omenesc, o să dau câteva exemple de manifestări ale lui în viaţa omului şi voi începe cu prima etapă prin care trecem fiecare, copilăria, continuând apoi cu adolescenţa, maturitatea şi, de ce nu, bătrâneţea.

Copil fiind, începi să socializezi, să îţi faci primii prieteni, dar pentru că eşti obișnuit să fii mereu în centrul atenţiei în sânul familiei, te mânii pe tovarăşii de joacă şi cauţi să aprinzi focul vrajbei. Dacă ei te-ar lăsa să te linişteşti din pornirea sălbatică ce ţi-a zdruncinat sufletul, atât tu, cât şi ei, aţi avea biruinţă împotriva acestui viciu. Cu părere de rău trebuie să recunoaştem că pacea nu apare în astfel de cazuri decât foarte rar, când învăţăturile, bineînţeles morale, primite în familie, sunt bine întipărite în sufletul copiilor. În general, se naşte gâlceava şi vechiul obicei de a da vina unul pe altul prin scuza „n-am început eu”, aşa cum Protopărintele nostru Adam s-a dezvinovăţit în Grădina Edenului că nu a dorit el să guste din fructul oprit, ci Eva l-a ademenit, care la rândul ei a dat vina pe şarpe. „N-am început eu” nu rezolvă cu nimic lucrurile, căci în loc să aplanezi conflictul, tu nu faci altceva decât să alimentezi focul acestuia.

Adolescent şi mai apoi tânăr, doreşti să-ţi duci la îndeplinire idealurile specifice personalităţii tale, însă în drumul tău se ivesc diferite obstacole pe care, în loc să le rezolvi cu blândeţe, te aprinzi asemenea furtunii şi răneşti de cele mai multe ori cei mai buni prieteni, ba, mai mult decât atât, poţi rupe din pornirea sălbatică a firii adevărate prietenii sau chiar legătura cu părinţii trupeşti care nu au făcut altceva decât să te îndrume pe calea cea mai bună pentru tine. Să ne amintim ce a făcut Cain, fiul cel mai mare al lui Adam şi al Evei. Supărat şi mânios că Bunul Dumnezeu a căutat spre jertfa fratelui său Abel, jertfă adusă cu suflet curat, şi nu spre a sa, şi-a omorât propriul frate. Supărarea şi mânia sunt mână în mână, căci acolo unde apare supărarea în suflet, ea zideşte casă mâniei.

Matur fiind, îţi alimentezi mânia din neajunsurile vieţii de zi cu zi şi poţi crea greutăţi la locul de muncă, în familie, în grupul tău de prieteni. Un şef mânios face rău angajaţilor, chiar dacă aceştia îşi fac bine treaba, un soţ violent aduce necazuri în familie, un prieten ce se aprinde în jurul unui pahar de băutură poate aduce în jur nenorociri.

Bătrâneţea nu este nici ea scutită de acest duh al răutăţii care este mânia. Bătrânul neînţelept caută pricină membrilor mai tineri din familie că nu fac lucrurile aşa cum în tiparul lui ar trebui făcute şi ajunge chiar să destrame casele celor tineri prin impulsivitatea de care este dominat. „Mânia în sânul celor fără de minte sălăşluieşte“. (Eccleziastul 7, 1)

Mânia este opusul păcii.

Omul mânios nu poate avea prieteni, după cum nici vântul năpraznic nu poate cunoaşte frumuseţea naturii şi nu este iubit de nimeni. Să ne imaginăm un vânt liniştitor, ce te răcoreşte de căldura zilei, dezmiardă mângâietor natura, şi un vânt năpraznic, ce distruge totul în calea lui – vegetaţie, păduri prin ruperea arborilor, clădiri, vase aflate pe mare – şi să ne întrebăm cu cine am dori să ne asemănăm în comportamentul nostru. Cu siguranţă, majoritatea ar opta pentru vântul liniştit, poate doar câte un om neînţelept, stăpânit de vicii, de răutate, ar spune că ar opta pentru vântul năpraznic, considerând că prin mânie şi răutate ar putea conduce, însă acestă iluzie este falsă.

Până şi Sfânta Scriptură ne arată că domnia celor ce greşesc e scurtă şi, aşa cum domnia lui Saul a fost dată Casei lui David de către Bunul Dumnezeu, şi domnia celor mânioşi, indiferent de domeniul în care activează, va deveni a celor buni şi împăciuitori.

Să luăm de pildă un animal sălbatic, mânios, dornic să prindă prada, şi un animal domestic, un cal spre exemplu, gata să-şi ajute stăpânul la muncile cele mai grele, şi să-i asociem cu două tipuri de oameni – animalul sălbatic cu omul mânios, şi calul cu omul calm, şi să ne gândim în preajma cui ne-ar plăcea să stăm. Cu siguranţă, nu vom sta lângă animalul sălbatic, de acel animal am încerca să fugim, să ne ascundem din calea lui. Tot aşa şi de faţa omului mânios ne ascundem şi nu-l dorim în jurul nostru.

Mânia afectează până şi sănătatea celui ce se lasă condus de acest vierme, căci omul mânios îşi slăbeşte şi îmbolnăveşte trupul, inclusiv mădularele lui, îi creşte tensiunea, inima începe să bată în ritm alert, capul să îl doară.

Tot ce este sub influenţa duhului mâniei este foc ce nimiceşte tot în jur. Soarele prea mânios arde totul în drumul său, furtuna la fel, păsările mânioase şi animalele se rănesc, asemenea şi oamenii.

„Toată amărăciunea şi iuţimea, şi mânia, şi strigarea, şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea“ (Efeseni 4, 31). Adjectivul pronominal nehotărât toată are rolul de a sublinia importanţa depărtării noastre de toate lucrurile rele ce pot stârni viciul mâniei, de tristeţe, suferinţă, invidie, bârfă, mândrie, de toate relele.

Despre acest duh al mâniei găsim frumos cuvânt în Filocalia 1: „A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască“. (Filocalia Sfintelor Nevoinţe ale Desăvârşirii, Nr. 1, Editura Harisma, Bucreşti, 1992, pag. 130)

Lumina dumnezeiască e oglinda păcii, este acea floare ce nu se mai ofileşte niciodată: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi, soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului“.  (Efes. IV, 26, 27)

Oare ce am putea înţelege din acest sfat pe care Sfântul Apostol Pavel ni-l dă nouă, să ne mâniem, dar să nu greşim: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi“? (Psalmi 4, 5) Ar trebui să înţelegem a ne mânia pe păcat şi a nu mai greşi, căci greşind, perseverând în păcat, soarele ar dispărea din viaţa noastră, el, elementul cosmic ce la niciun caz nu înfăţişează în acest context astrul ce încălzeşte şi luminează pământul, ci metaforic vorbeşte despre Mântuitorul  Iisus Hristos, soarele vieţii noastre, fără de care am trăi în întuneric, a cărui absenţă din viaţa noastră ne-ar face pradă diavolului, adică întunericului.

Mântuitorul Iisus Hristos se mânie pe cei care au făcut din Casa Lui Dumnezeu un cuib de tâlhari punând banii, lucrurile pământeşti, mai presus de cele spirituale, şi pune mâna pe biciul dreptăţii pentru a înlătura păcatul.

Mânia este acel foc neadormit ce pândeşte asemenea unui fur ca să nimicească liniştea din sufletul omenesc. Ea nu face altceva decât să aducă nori negri şi furtuni peste cei care ajung să îi cadă în capcană, depărtând de la ei pacea şi fericirea.

Pr. Ion TURNEA