Adrian CRÂNGANU

Trebuie să recunosc că eu am fost unul dintre naivii care au trăit cu impresia că după 1990 lucrurile au să se schimbe în România. Unul dintre naivii frumoşi, dacă stau să mă gândesc, fiindcă m-am amăgit că totul se va îndrepta şi că, fără discuţie, va fi mult, mult mai bine decât înainte. Şi totul doar pentru că am crezut cu sete în momentele acelea din Decembrie 1989 şi, mai mult, am fost convins că ele au să ne schimbe. Repet, în bine. Am crezut în nopţile acelea în care, amestecat în mulţime, îmi şureiau gloanţele pe deasupra capului. Am crezut în cântecele şi în rugăciunile murmurate atunci. Dacă n-ar fi fost aşa, n-aş fi ieşit niciodată în strada, ci aş fi stat cuminte, acasă, în faţa televizorului. Mi-a fost şi frică, şi încă ce frică, în unele clipe, dar n-a mai contat. Pusă pe cântar, teama s-a dovedit mai uşoară decât dorinţa de a scăpa de comunism. El era răul. El era explicaţia şi cauza a tot ceea ce ni se întâmpla urât. Ştiam, chiar dacă eram încă tânăr, că era prima şi ultima oară în viaţa mea când pot pune mâna pe stilou, şi să scriu şi eu câteva litere din istoria ţării ăsteia. Dar nu orgoliul m-a mânat acolo, ci faptul că am fost convins că fac ceea ce trebuie să fac şi că după aceea o să fie cu adevărat bine. Îmi amintesc, acum, nişte imagini pe care probabil că n-am să le uit niciodată, ci doar din când în când. Era în după-amiaza când dictatorul fusese prins, iar oamenii, descătuşaţi de toată tensiunea strânsă în ultimele zile şi nopţi, se îmbrăţişau pur şi simplu pe stradă. M-au strâns şi am strâns în braţe zeci de necunoscuţi şi necunoscute, şi cu toţii ne sărutam. A fost, pentru noi, un fel de sărut al lui Iuda. Dar abia mai târziu aveam să înţeleg asta.

Naiv, cum am spus că eram, am crezut că din ziua aceea toate aveau să se schimbe. Că n-am să mai rabd de foame şi n-am să mai îngheţ pe la cozi pentru o bucată de salam sau un colţ de pâine. Şi că nimeni n-o să-mi mai împuie capul cu propaganda goală de orice conţinut a partidului. Că oamenii care au să mă conducă, începând de la locul de muncă şi până în fruntea ţării, au să fie cu toţii puşi doar pe criterii de competenţă, şi nu fiindcă ar fi fost lingăi şi lătrăi imbecili ca cei dinaintea lor. De lucrul ăsta am fost, cred, cel mai convins. Apoi am mai crezut că cei care şi-au bătut joc de noi atâta amar de ani au să fie traşi la răspundere şi se va face cu adevărat dreptate. Şi am mai crezut că n-o să ne mai săpăm între noi, că n-o să mai fim şmecheri şi că o să muncim de-adevăratelea, că n-o să mai furăm, că n-o să mai minţim, că o să ne recăpătăm demnitatea, atât ca indivizi, cât şi ca popor, şi o să facem în aşa fel încât Europa să ne privească, în sfârşit, la adevărata noastră valoare. Şi să ne ceară scuze şi să-şi scoată pălăria în faţa noastră. În toate astea am crezut cu sete în după-amiaza aceea când dictatorul căzuse şi noi ne îmbrăţişam bezmetic pe străzi…

Azi, fiind duminică, m-am bărbierit. La un moment-dat, când am trecut cu lama peste obraz, am simţit o usturime uşoară. Am atins locul cu degetele şi am îndepărtat spuma. Şi mi s-a părut că un semn roşu, în formă de buze, îmi colorează pielea.