Ion Pătraşcu Stan – „Ţăranul universal”
Ion Pătraşcu Stan a văzut lumina zilei la 18 mai 1929, în comuna Zorlenţu Mare. Şcoala primară a absolvit-o în localitatea natală. După cum singur se defineşte într-o prezentare autobiografică, Ion Pătraşcu Stan s-a vrut a fi un „Ţăran universal”, cu realizări în aproape toate domeniile culturii şi artei: poezie, pictură, sculptură, fiind şi dansator, corist, instructor de formaţii, proiecţionist, dar şi inventator. A fost şi un pasionat colecţionar, înjghebând în propria-i casă un veritabil muzeu (de unde şi denumirea de Ion Pătraşcu Stan Muzeu, cu care şi-a semnat uneori poeziile). A fost un activ participant la Cenaclul condeierilor ţărani „Paul Târbăţiu”, alături de bocitoarele de la Bănia, fluieraşii de la Ilova, cimpoierii de la Cornereva, poeţii ţărani Petru Ghera din Slatina Timiş, Ion Frumosu, Dorina Fiat (Domăneanţu), Ion Cârdu şi alţii, cenaclu înfiinţat şi coordonat de prof. Ada Cruceanu Chisăliţă. De asemenea, a fost prezent şi la manifestările artistice organizate pe plan judeţean sau naţional cu ţăranii scriitori sau pictori. A publicat în ziare şi reviste: „Orizont”, „Flamura”, „Semenicul”, „Luceafărul”, „Albina”, „Cântarea României”. A fost prezent de mai multe ori şi în emisiunile de radio şi televiziune.
Ion Pătraşcu Stan a debutat editorial cu placheta de versuri „Cântec şi zbor”, Editura „Litera”, 1981, iar un an mai târziu a publicat un alt volum la aceeaşi editură – „Sâmburi”. Poeziile sale au fost incluse în mai multe antologii naţionale care au cuprins creaţii ale scriitorilor ţărani: „Stare de dor”, 1983; „Flori lângă izvoare”, 1983; „Lângă inima ţării”, 1984, şi „Trepte de lumină”, 1985. A scris şi monografia comunei natale într-o formulă literară şi documentară. În continuare, vă oferim câteva poezii din creaţia lui Ion Pătraşcu Stan. Scrisul nostru: „Scrisul nostru de-nceput/ A fost sufletului pază,/ Alfabet scrâşnit în lut,/ Către-o naţiune amiază./ Scrisul nostru mai târziu/ A fost inimii zăbavă,/ Alfabet de miere, viu,/ Nins pe plaiuri vechi de slavă./ Scrisul nostru de acum,/ Alfabet de fapte-flori,/ Aşezat cu rost pe drum,/ Spre biruitorii zori”. Lemnul: „Lemnul tânăr pe cărare/ Te îmbracă în răcoare,/ Te îmbracă, te umbreşte,/ Ca un om te omeneşte./ Dacă moare, omul-l taie/ Şi-l preface în văpae,/ Te lumină, te-ncălzeşte,/ Ca un om te omeneşte./ Lemnu-i bun şi mort şi viu,/ De-aia m-am gândit să-l scriu”. Nu m-a mulţumit pământul: „Nu m-a mulţumit pământul…/ mi-am luat tovarăş vântul/ şi m-am încărcat în zbor/ cu aripi şi cu motor,/ Nu m-am dat oricum bătut/ Până ce nu mi-am făcut/ Loc în cer/ Şi atelier./ Stelele mi-au dat un crez./ Şi acum simt că luminez”. Dorul: „Un păianjăn s-a întins/ S-a întins şi m-a surprins./ Ţese mreajă-n trei secunde/ Ce putere-n el s-ascunde?/ Cenuşiu, parcă-i un scrum,/ Fuga lui se face drum;/ Stai de vorbă – nici n-ai stat,/ Te-a cuprins şi te-a legat.”
Ion Pătraşcu Stan povestea că el nu pleacă de acasă fără să aibă la el o hârtie şi un creion. La câmp, la săpat sau la cosit, avea o colibă, unde, după corni, ţinea hârtia şi creionul, iar când avea câte o idee, fugea repede şi-şi aşternea ceea ce îi venea în minte.
Într-o zi, Ion Pătraşcu Stan a fost chemat să participe la înmormântarea unui consătean, alături de alţii. Şi cum mergea cu mortul pe drum, îi vin în minte câteva versuri, dar cum (dracu) să lase mortul jos ca să-şi scoată hărtia şi creionul? Ajung cu mortul la o intersecţie unde preotul face o slujbă, dar ce să vezi (degeaba!), fiindcă între timp uitase acele versuri de care nu şi-a mai adus aminte niciodată.
Printre altele, mai spune Ion Pătraşcu Stan: „Ştiu şi eu ce mai este şi cu poezia asta? Mie mi se pare că este aşa, un vânt răscolitor care te potopeşte de la inimă. Dar pentru ca acest vânt să te lumineze este nevoie să gândeşti, căci la începutul- începutului a fost gândul: «Cu gândul mă culc, cu gândul mă scol,/ cu gândul, prin vreme, dau lumii ocol»”.
Un prieten bun a lui nenea Ion, dar şi-al meu, Ion Bosoioc, interpret de muzică populară din Zorlenţu Mare, spunea că acasă la el este un adevărat muzeu, de aceea i se mai spune şi Ion Pătraşcu Stan Muzeu, loc în care şi-a pus în practică tot talentul lui de sculptor, pictor, poet şi de om care a inventat tot felul de lucruri ce-i treceau prin cap. Consătenii şi unii oameni titraţi îl luau în derâdere pentru tot ceea ce făcea, în schimb oameni de cultură din judeţ şi chiar şi din Capitală l-au apreciat şi l-au felicitat pentru tot ceea ce făcuse. Emisiunea de cultură ,,Garantat 100%”, de la TVR Bucureşti, are ca siglă una dintre invenţiile lui Ion Pătraşcu Stan – avionul de la Zorlenţ.
Cum a început nenea Ion să-şi confecţioneze acele aripi pentru a zbura? A găsit o carte unde a citit că un austriac şi-a confecţionat un avion. Conştient, însă, că aşa ceva nu putea realiza, pentru că acest lucru necesita un mare efort, şi-a zis că două aripi, totuşi, poate face. Între timp, visa că deja a şi zburat… A început să-şi aleagă materialul potrivit, s-a pus pe lucru, a măsurat, a tăiat, a lucrat zi de zi, şi aşa a făcut aripile zburătoare. Prima dată a fost cu ghinion, aripile erau prea grele, el făcuse o socoteală ca aripile să cântărească până la 15 kg, dar ele cântăreau 25, şi din această cauză nu a putut să zboare. Tot el a povestit: „Ca să poţi să zbori, trebuie să ai un plan foarte clar, trebuie să ştii să faci scheletul, alegi un material potrivit, calculezi şi trebuie să fii atent la cele mai mici detalii”. Ca să poată să zboare a făcut patru forme de aripi de zbor, a făcut chiar şi o bicicletă zburătoare. Considera că ultimul model este cel mai reuşit, dar nici acesta n-a reuşit să se înalţe. Spunea că nici nu-i trece prin cap să se dea bătut; se urca mereu pe dealul de lângă comună şi tot încerca. Se compara cu Traian Vuia şi Aurel Vlaicu, care au zburat cu avionul, diferenţa fiind aceea că, încercând să zboare doar cu nişte aripi, el era, în felul său, un unicat. Ori de câte ori făcea câte o încercare, spunea că treaba nu-i aşa de uşoară: chiar dacă ai aripi bune, trebuie să ţii cont de bătaia şi direcţia vântului, să calculezi înălţimea de la care sari, să fii odihnit, să nu laşi nimic la voia întâmplării. Ultimul plan al lui nenea Ion era să încerce să zboare deasupra Dunării, în ideea că, dacă nu merge ceva, să cadă în apă. Tot timpul se gândea să îmbunătăţească aripile, fiind convins că o dată şi o dată tot va reuşi să zboare. Nu s-a întâmplat niciodată acest lucru. După toată osteneala lui, visul a rămas până la urmă doar un vis….
Dintre realizările la care Ion Pătraşcu Stan ţinea cel mai mult este „Ion la coasă”; l-a confecţionat după chipul lui, consumând 100 kg. de aracet şi 100 de suluri de hârtie igienică. Soţia lui, Ilinca, îl mai critica fiindcă-şi pierde vremea cu tot felul de lucruri. Ca să o liniştească, i-a făcut o poezie: „Cu Ilinca mă împac,/ Că ea vorbeşte şi eu tac./ Cu Ilinca fac păreche,/ Ea e gura, eu ureche./ Când se-ntâmplă ceva rău,/ Vinovat îs numai eu./ Tot ce-i bun la casa mea/ E făcut…nu crezi?… De ea!”.
L-am cunoscut personal pe Ion Pătraşcu Stan, la mai multe întâlniri cu poeţii în grai, la Casa de Cultură din Caransebeş, unde, pe lângă recitalurile susţinute, şi-a expus şi o parte a picturilor sale naive. L-am apreciat de fiecare dată pentru tot ceea ce făcea.
Munca şi de fapt întreaga activitate fiindu-i recunoscute la nivel naţional, nenea Ion s-a numărat printre membrii Cenaclului Judeţean „Paul Târbăţiu” şi ai Societăţii Numismatice Române, fiind, de asemenea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi al Academiei Ţărăneşti din România.
Ştefan ISAC
