Ionică Stepan, ultimul olar din Banat

Ionică Stepan a văzut lumina zilei la 15 mai 1923, în localitatea Biniş, din judeţul Caraş-Severin, într-o familie de olari. Tatăl, bunicul şi străbunicul său au avut aceeaşi îndeletnicire, la fel, şi fratele său, mai mare cu 4 ani. Din anul 1929 până în 1936, a urmat cursurile Şcolii primare din Biniş, fiind un elev cu rezultate foarte bune la învăţătură, dar mai ales la lucrul manual era neîntrecut. În paralel, în cadrul familiei, a învăţat şi meseria de olar. După absolvirea celor 7 clase primare, a început să practice cu adevărat olăritul, alături de celelalte munci agricole specifice satului. Localitatea Biniş, aflată la 5 km de oraşul Bocşa, era cunoscută ca un centru al olăritului încă de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. În perioada interbelică, existau acolo aproape 300 de olari, în timp rămânând în tot Banatul doar unul singur, şi acesta a fost Ionică Stepan. „Doamne, atâta lut bun este la Biniş şi nu are cine-l face oale şi cârcege!” – sunt cuvintele celui din urmă olar din Banat. El e ultimul mohican al modelării pământului cu însuşiri speciale – caolinul. Lutul de Biniş este de o calitate superioară, este gri-deschis şi, pentru a-i da puţină duritate şi tărie, se frământă cu nisip de râu. Olarii din Biniş aveau o foarte mare arie de vânzare a obiectelor pe care le produceau, astfel că Ionică a colindat, fie cu tatăl său, fie cu bunicul, aproape toate satele din Caraş-Severin şi circa jumătate din Timiş, de la Timişoara, Sânandrei, Deta, Ciacova, până la Caransebeş, Mehadia şi Oraviţa. O asemenea deplasare cu căruţa sau cu carul cu boi dura zece zile sau doar şapte-opt, în funcţie de distanţă. În general, se practica trocul, oalele fiind vândute în special pe cereale, terenurile Binişului nefiind la fel de productive ca acelea din pustă.
De-a lungul celor 70 de ani, câţi s-au scurs de când s-a aşezat pentru prima oară la roată, a învăţat să folosească coloranţii naturali de la Ocna de Fier. Olarii foloseau doar roşul şi albul la ornarea oalelor şi blidelor. Pe vremuri, pe toarta cârceagurilor şi a oalelor cu mănişă erau trase linii albe. Pe cârceag erau 5, pe oalele de sarmale – 10, pe cele de lapte, 3, şi uite aşa îţi dădeai seama cât costa obiectul respectiv. O linie însemna un creiţar. La blidele de supă şi la cinerele întinse, adică farfurii adânci sau întinse, calculul preţului se făcea altfel, adică vasele valorau exact atât cât încăpea în ele. Negustorul le umplea cu grâu sau porumb, şi târgul era gata. Olarul lua grânele, agricultorul farfuria, şi fiecare era mulţumit… În Biniş doar trei oameni nu aveau cuptor de ars oale – preotul, învăţătorul şi primarul. Erau case cu câte două cuptoare, iar altele cu trei. Astăzi au rămas numai două – cele ale lui Ionică Stepan…
În anul 1943, s-a căsătorit cu Stela, de asemenea din Biniş, cu care a avut o fată, născută în anul 1949. Alături de soţie, a convieţuit 66 de ani, până în 2009, când aceasta a decedat. În anul 1944, a fost încorporat în Armată, la o unitate de tunuri – baterie antiaeriană –, fiind rănit în septembrie, acelaşi an. Refăcându-se, a continuat războiul, ajungând, în mai 1945, până în Cehoslovacia. Stagiul militar l-a terminat în luna noiembrie 1946. Din anul 1948, s-a angajat, ca paznic, la Uzina de Construcţii Metalice Bocşa. Din anul 1950, s-a mutat la Mina Ocna de Fier, mai întâi ca paznic, apoi în producţie. Aici, a fost ales secretar de partid, funcţie pe care a deţinut-o din anul 1952 până în 1972, moment în care, pentru că începuse să nu se mai înţeleagă cu „tovarăşii”, a decis să plece, pensionându-se, pe motive medicale, în anul 1973.
În toată această perioadă a continuat să practice olăritul; fiind pensionar, a avut cu adevărat timp pentru olărit, practicându-l cu o pasiune deosebită. La vârsta de 86 de ani, se considera norocos că a ajuns să fie cunoscut în toată lumea. A fost invitat în permanenţă să facă demonstraţii ale măiestriei sale la Muzeul Satului din Bucureşti. Şi, astfel, şi-a dus în Capitală roata, lutul şi a construit cuptoare de ars oale. La fel a procedat şi la Muzeul Satului din Timişoara. Până prin 1988, a participat anual, direct sau trimiţând creaţiile sale, la aproape toate târgurile, expoziţiile sau concursurile din ţară, luând, în repetate rânduri, premii. De mai multe ori i s-a acordat premiul I la „Cântarea României”, dar şi la alte expoziţii, datorită respectării cu stricteţe a formelor, culorilor şi decoraţiunilor specifice centrului de olărit din Biniş. Astfel de premii a obşinut la Sibiu, Iaşi, Piteşti, Bucureşti ş.a. Ca urmare a unei colaborări între Muzeul Satului Bucureşti şi Muzeul Satului din Berlinul de Vest, a fost, în anii 1983 şi 1985, pentru câte o lună, „ambasadorul” artei populare din România, în cadrul unor schimburi culturale. După 1989, a fost aproape anual invitat în Germania, la Muzeul din Berlin, dar şi la Bremen, Hamburg şi Götingen, la Universităţile de Arheologie din aceste oraşe, pentru reconstrucţia, dar şi pentru expunerea unor obiecte medievale. În anii 1992 şi 1995, a fost şi în Franţa, la La Vallette du Var şi la Caen. De asemenea, a participat la unele acţiuni de promovare a artei populare româneşti, în anul 2000, în Austria, la Târgul din oraşul Klagenfurt.
Meşterul Ioan Stepan a fost intervievat, fotografiat şi „publicat” de nenumerate ori, începând de prin 1975. Aşa, de exemplu, apare în „Studii şi comunicări de etnografie-istorie”, de Maria Petrovszky, în 1975; „Olăritul şi turismul integrat”, de Friedrich Ebert Stiftung (Reşiţa, 2002); „A doua vârstă a lutului”, de Daniel Botgros; „Memorialul Etnofolcloric”, de Marcu Mihail Deleanu, 2008; pe Internet – „Nemuritorul din Biniş”, în ziarul „Bănăţeanul”- 25 august 2008. „Olăritul l-a deprins de la vârsta de 12 ani. La 17 ani, a cunoscut toată lucrarea în ceramică la roată. A păstrat tradiţia autentică a olăritului din Biniş. Ionică Stepan a organizat la fiecare expoziţie un colţ de atelier unde făcea demonstraţii la roata olarului, în faţa publicului vizitator. Este membru al Academiei de Artă Populară din Sibiu, distins cu numeroase premii şi diplome. Ceramica lui impresionează prin alb-ocrul de fond, prin supleţea figuraţiei şi deopotrivă prin ornamentul în brâuri alveolate, albe în întregime, sau roşii, ondulând la gura «ulciorului mincinos», creaţie care-l distinge pe olarul din Biniş. Tot ce face e gândit în limitele artei”, scria Ada Chisăliţă.
Cu mulţi ani în urmă, au fost realizate două filme: „Rădăcini” şi „Perenitate”. În primul dintre ele este surprinsă o zi din activitatea lui Ionică Stepan, care ne impresionează prin puterea de muncă şi un spirit mereu tânăr. Partea cea mai spectaculoasă, dar cea care necesită şi foarte multă măiestrie şi experienţă, este prelucrarea lutului pe roată. Ionică Stepan a dovedit că poate realiza după un obiect pe care îl are în faţă orice forme, indiferent cât de complicate ar fi acestea. Iată de ce i s-a acordat mereu foarte multă preţuire, iar el a încercat, prin eforturi mari, să predea ştafeta unora dintre învăţăceii lui, astfel încât olăritul în Caraş-Severin să supravieţuiască. Din păcate, nu a reuşit. Ca într-un blestem, i-a fost dat ca el să rămână ultimul meşter olar în Banat, până la moarte, cea care l-a răpit la 1 aprilie anul acesta, când veşnic tânărul Ionică Stepan mai avea un pic şi împlinea 89 de ani.
Ştefan ISAC