Adrian CRÂNGANU

În ultima vreme – mă refer la perioada de dinainte ca mama să moară –, mă ciondăneam des cu ea. Aproape de fiecare dată când ne întâlneam se întâmpla asta. Acum, bineînţeles că îmi pare rău pentru fiecare clipă în care am necăjit-o şi, dacă aş putea da timpul înapoi, altfel aş vorbi cu ea. Atunci, însă, nu ştiam cât îi mai era dat să trăiască. Încercam doar să-i explic unele lucruri, mai ales că – mă gândeam eu – aveam suficientă putere de convingere şi argumentele mele, deşi dintre cele mai simple, sau poate tocmai fiindcă erau aşa, o puteam convinge de dreptatea punctelor mele de vedere. Uneori, ca să mă fac cât mai bine înţeles, foloseam scrumiera, bricheta, pachetul de ţigări sau cana de cafea, şi le dădeam nume: pensionari, şomeri, angajaţi, salarii, buget sau pensii ori împrumuturi din afară.

Într-un fel, credeam – şi nu o spun acum ca să mă dezvinovăţesc pentru faptul că o supăram –, chiar credeam că o ajut, făcând-o să înţeleagă că nu e muritoare de foame, că are o pensie, chiar dacă nu pe măsura aşteptărilor ei, are totuşi una mai mare decât salariile multor angajaţi care lucrează, unii dintre ei, şi 12 ore pe zi. Îşi făcea singură sânge-rău şi era mai tot timpul nemulţumită şi nefericită. Din starea asta încercam în primul rând s-o scot cu explicaţiile mele, cu scrumiera, cu cana şi cu pachetul de ţigări. Degeaba, fiindcă niciodată n-am izbutit. Tot ceea ce reuşeam era să ne enervăm amândoi. Ea avea un singur argument: a lucrat 40 de ani, zi de zi, pensia e dreptul ei şi e mică. Nu era chiar aşa, dar nu aveam cu cine discuta. Iar când tăcerea devenea stânjenitoare, fiindcă amândoi încercam să ne adunăm şi să ne calmăm, îmi spunea întotdeauna aceleaşi cuvinte: să schimbăm subiectul, şi mă întreba cum o mai duce fiul meu cu şcoala. Îmi propunea, în felul ei, un armistiţiu, iar eu îl acceptam de fiecare dată. N-am vrut niciodată să-mi înfrâng mama, iar ea avea prea puţine arme ca să mă învingă. Şi cred că nici n-ar fi vrut s-o facă.

O poveste asemănătoare am păţit-o, nu demult, cu un profesor, care încerca să-mi explice că dascălii duc o viaţă aproape de mizerie. Am încercat să-i deschid ochii ca să vadă mai bine ce se întâmplă în jurul lui. L-am întrebat ce salariu are, şi apoi i-am spus că pe jumătate din acei bani sunt oameni care lucrează în condiţii infinit mai grele. Mi-a răspuns că ei lucrează cu minţi periculoase. Eu i-am arătat mâinile, cu degetele pline de cicatrici căpătate din tinereţe, pe când lucram în uzină, în frig şi mizerie; i-am zis că am văzut oameni căzând de la 40 de metri şi zdrobindu-se la picioarele mele; i-am spus că am avut colegi care, sub ochii mei, au rămas schilozi pe viaţă, prinşi sub vreo piesă ori arşi de vii. I-am explicat şi că nu am vederi de stânga, nici gând, dar le ţin partea acelor oameni care lucrează la patron şi nu le sare nimeni în ajutor. Ei n-au dreptul să ceară salarii, fiindcă în primul rând sunt daţi afară, în tăcere, fiindcă tot aşa se închid şi firmele, cu miile, şi pe nimeni nu interesează. Dacă, în schimb – i-am mai spus –, un bugetar de pe la Finanţe e ameninţat cu concedierea, toate sindicatele iau foc. Şi pârjolesc toată ţara.

M-a privit lung – cu milă, cred acum – şi mi-a spus că dascălii sunt altfel. Ei au nevoie de bani. Pentru cărţi, pentru haine, pentru câte şi mai câte. Când am dat să deschid gura, mi-a luat-o înainte şi mi-a zis, cumva cu părere de rău, că se vede că n-am înţeles nimic. Poate trebuia să-ncerce cu scrumiera, bricheta şi cana de cafea. Şi, eventual cu un pachet de ţigări. Pentru mai multă siguranţă.