Hmmm… Hmmm… Asta înseamnă că am început să-mi frec bărbia şi că am căzut pe gânduri. Şi că mi-e greu să mă ridic de-acolo şi să mă apuc de scris. S-au întâmplat atâtea în ultimele zile, numai nenorociri una şi una, încât nu pot să mă hotărăsc despre ce să vorbesc prima dată. Am de ales între poliţia de pe Litoral şi spitalul din Botoşani. Amândouă mi se par nişte răni deschise pe sufletele românilor şi nişte palme răsunătoare pe obrazul gros, tot mai gros, al statului român. Iar durerea în faţa morţii e una singură şi nu are unitate de măsură. De aceea spuneam că nu ştiu cu care dintre întâmplări să încep.
Să zicem, cu poliţia, poate şi fiindcă plaga asta e mai plină de puroi decât cealaltă. A, că mi-am adus aminte, fiindcă am uitat să vă spun, deşi aveam de gând s-o fac încă de la început, de astăzi n-am să mai folosesc cuvântul miliţieni, ca până acum, ci am să le spun pe numele mic ăstora care poartă uniformă albastră. Nu de alta, dar, când am fost tânăr şi mai neastâmpărat, am mai avut şi eu de-a face cu miliţieni, nu mulţi, dar care, îmi dau seama acum, erau cu cel puţin o sută de clase peste poliţişti şi de-aia nu vreau să-i jignesc, cu atât mai mult cu cât unii probabil că au murit între timp, fiindcă e mult de-atunci, iar alţii îşi mănâncă pensia la care au ieşit la 65 de ani. Aşa era pe vremea aia.
Aşadar, momentul cu accidentul din 2 Mai a durut pe toată lumea, de la familii, la rude şi prieteni, şi până la omul de rând, aşa, ca mine. Sunt tată, şi mai departe nu îndrăznesc să mă gândesc. Abia apoi ne-au cuprins revolta şi furia, puţin câte puţin, cu fiecare bâlbă, prostie şi mai ales minciună cusută cu aţă albă a poliţiştilor care făceau pe dracu-n patru să-l scoată basma curată pe criminalul ăla drogat, dar şi unii pe alţii. E însă atâta mizerie în poliţie şi atâta sânge pe asfaltul străzii din 2 Mai, încât n-au să reuşească niciodată să le spele. Oricum, nici nu cred că-i interesează, fiindcă, aşa cum ştim noi, ştiu şi ei că până la urmă nimeni n-o să păţească nimic. Vă dau scris. Duhneşte atât de tare corupţia în ţara asta, încât uneori mi-e şi silă să deschid geamul ca să mai aerisesc. Sau televizorul, când mă întind, seara, pe pat. Şi unele canale put de la o poştă a partide.
Uneori, însă, mă ţin de nas şi mă mai uit să văd ce se mai întâmplă. Şi văd lideri de sindicat ai poliţiştilor care trăncănesc cât e ziulica de lungă şi se smiorcăie că ba n-au una, ba n-au alta, dar nu văd unul să iasă, dacă nu în stradă, măcar pe trotuar, şi să încerce să taie tentaculele caracatiţei, care, zic ei, îi sugrumă. Pe ei la bani să nu-i atingi, şi la vârsta de pensionare.
Spuneam, puţin mai înainte, că se ştie de pe-acum că nici unui şef din poliţie nu i se va clinti un fir de păr din cap. Uite că am mai spus-o încă o dată, şi lucrul ăsta e valabil şi pentru doctorii de doi bani, dar cu salarii de mii de euro, de la spitalul din Botoşani. Ăia, da ăia care au lăsat-o pe Alexandra fără aer, pentru că i-a durut fix în pix de ea. Numai că acolo lumea e în stradă, şi, drept să spun, nu mă aşteptam la asta, iar cu candelele, cu florile şi cu sufletele alea frumoase care se revoltă, Alexandra parcă n-a murit de tot.
Cu fereastra închisă din cauza duhorii care vine dinspre statul român putred până-n măduva oaselor şi cu televizorul stins din acelaşi motiv, socotesc în gând cine a murit, totuşi, în noaptea aia neagră, pe Litoral, la 2 Mai. Şi-mi iese aşa: Sebi, Roberta şi România. Apăi, Dumneazeu să-i ierte! Pe amândoi.
Adrian CRÂNGANU