Prima oară când am trecut pragul unei redacţii de ziar, ţin minte că am tras adânc aer în piept şi am strâns pumnii, convins că mi-am văzut visul cu ochii. Ajunsesem în sfârşit acolo unde-mi dorisem dintotdeauna, unde credeam că e locul meu, şi mulţi ani după aceea nu mi-am mai dorit nimic. Trecusem un examen greu, în care dădusem tot ce aveam mai bun în mine şi cred că aş mai fi adăugat şi câţiva ani din viaţă dacă ar fi fost nevoie, numai să reuşesc.

Nu ştiam mai nimic despre presă, şi, dacă e să fiu cinstit, ar trebui să spun chiar că habar n-aveam cu ce se mănâncă, dar se zicea că am mână la scris, făcută prin cenacluri şi concursuri de proză, şi cam atât. Eram însă atât de dornic să învăţ, încât lăcomia asta a mea a atras atenţia secretarului general de redacţie, care, dacă ar fi să-l descriu în cât mai puţine cuvinte, aş zice că e creierul oricărui ziar, aşa că de dimineaţa până seara mă căra cu el peste tot, iar noaptea scriam. Cât de bine aveau să-mi prindă toate astea am înţeles mai târziu, când el a murit, iar eu, după trei ani de ucenicie, a trebuit să-i iau locul. Nu mi-a fost niciodată ruşine s-o recunosc, şi nu-mi e nici acum: în prima zi de lucru pe noua mea funcţie m-am închis în WC şi am plâns. Nu de fericire, nici pe departe, ci de greutatea pe care o simţeam strivindu-mi umerii şi pe care nu eram sigur că am să pot s-o clintesc măcar din loc. E drept că la început am mers împleticit şi m-am împiedicat de multe ori. N-am mai plâns însă niciodată şi, ca să mă ridic din genunchi, mă gândeam ce-ar fi făcut T.J., fiindcă aşa-i spuneam, astea erau iniţialele lui, în locul meu. Şi şmecheria a funcţionat până când am reuşit să mă ţin singur pe picioare.

De ce mi-am amintit de toate lucrurile astea, pe care demult s-a pus praful, când sub ochii mei se scrie istoria, şi încă atât de repede încât uneori mi-e greu să ţin pasul cu ea şi s-o citesc? Am să răspund: pentru că, în ultimul timp, m-am schimbat şi am început să spun nu mult mai des decât o făceam înainte. De exemplu, acum vreo săptămână am fost întrebat, sau mai degrabă luat la rost, de ce nu am fost la nu mai ştiu ce întâlnire literară, unde chiar m-aş fi simţit ca peştele în apă. În urmă cu doar câteva ore, altcineva a vrut să ştie dacă merg a doua zi la o acţiune de la care, în mod normal, n-aş fi lipsit nici în ruptul capului. Şi unuia, şi celuilalt, le-am explicat că nu am fost şi n-am să mă duc pentru simplul motiv că nu am fost chemat. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles sau nu, dar lumea în care trăiesc eu are nişte reguli, nu multe şi nici complicate, iar T.J. a fost primul care m-a învăţat să le respect. Mi-a spus că, aşa cum nu mergi neinvitat la nuntă, tot aşa stai în banca ta la orice alt eveniment, dacă nu eşti chemat. Eram crud pe-atunci şi n-am mai apucat să-l întreb, că m-a şi lămurit el că nu de orgoliu e vorba, ci doar de a răspunde cu nesimţire la nesimţire.

L-am crezut şi nu prea la vremea aceea. Cu cât au trecut anii, însă, i-am dat tot mai multă dreptate, iar apoi, când l-am înţeles, şi eu, la rândul meu, am început să le spun colegilor mai tineri două lucruri: primul, să uite tot ce-au învăţat în facultate şi să facă bine să caşte ochii mari la veteranii din redacţie dacă vor să ajungă ziarişti, şi în al doilea rând, povestea cu nunta.

În ultimul timp, însă, convingerea mea că procedez bine spunându-le asta se clatină tot mai tare. Mai nou, desktopul a luat locul paginii de ziar. Azi, tinerii mei ucenici nu mai merg nicăieri nici cu invitaţie specială, darămite de capul lor. Iar la ce presă se face acum, de secretar general de redacţie nici măcar nu mai e nevoie. Şi e mai bine aşa decât să meargă, în prima lui zi de lucru, să se ascundă în WC. Ca să nu-l vadă nimeni cum râde în hohote.

Adrian CRÂNGANU