Nu mai departe decât zilele trecute am scris un articol şi aveam neapărat nevoie de o fotografie care să ilustreze cât mai bine cele povestite acolo. M-am tot învârtit prin oraş, ca să împuşc doi iepuri dintr-un foc, să surprind, adică, în aceeaşi imagine şi magazinele despre care era vorba în text, dar şi câţiva oameni. Am învăţat, în timp, că nişte clădiri pot fi frumoase, că unele peisaje îţi taie răsuflarea prin armonie şi culoare, dar oamenii, oricum ar fi ei, însufleţesc şi dau sens fotografiilor. În primii ani de presă, cred chiar că am trecut milimetric pe lângă obsesia pentru poze. Pe vremea când eram secretar general de redacţie, pe lângă faptul că eu concepeam ziarul de la prima până la ultima pagină, aveam şi ultimul cuvânt în privinţa felului în care arăta. Atunci, pentru fiecare articol ceream cel puţin trei fotografii, ca să am de unde alege. Ba chiar am avut colegi care, atunci când credeau că nu-i văd, îşi duceau degetul arătător la tâmplă şi-l înşurubau ca pe un tirbuşon, dar de-aia tot veneau în biroul meu cu o mână de fotografii.
Pe vremea aia aşa era, pozele erau poze pe hârtie, aşa cum azi doar puţine mai sunt, şi erau, cele mai multe, alb-negru, fiindcă ele puteau fi procesate mai bine la zincografia din tipografie. În redacţie, le ţineam în cutii de carton, în care, pe vremuri, fuseseră cizme sau pantofi, şi aveam vreo cinci lădoaie din astea, mari şi late, cu muchiile dezlipite, în care, în ani, burduşisem vreo 2.000 de poze, dacă nu mai mult. Oricât de greu de crezut ar fi, cu timpul le-am memorat pe toate, pe fiecare în parte, şi, dacă era nevoie, nu-mi lua niciodată mai mult de cinci minute s-o găsesc pe cea care îmi trebuia. Am avut întotdeauna o memorie fotografică ieşită din comun, motiv, şi ăsta, bineînţeles, pentru unii colegi să-şi ducă degetul arătător la tâmplă şi să şi-l înşurubeze în cap, atunci când îşi închipuiau că eu nu-i văd.
Am, deci, ce am cu fotografiile. Aş zice chiar că mă pricep şi poate de aceea sunt şi aşa de pretenţios când vine vorba de ele. Prin urmare, atunci când, zilele trecute, mă fâţâiam de colo-colo prin oraş cu aparatul la gât, am căutat cea mai bună lumină şi cel mai potrivit unghi, şi am făcut, cred, vreo zece poze, una după alta, ca să am, normal, de unde să aleg. Nici n-am apucat să-mi aşez aparatul în husa care-mi atârna la şold, că doi dintre cei pe care-i fotografiasem şi care – aveam să observ mai târziu, în redacţie, după ce am descărcat fotografiile în calculator – în momentul declanşării aparatului se întorseseră cu spatele, m-au întrebat care-i şmecheria. Unul n-avea niciun dinte, iar celălalt era vânăt sub un ochi, aşa că le-am explicat cu duhul blândeţii cine sunt şi ce vreau. Nu ştiu dacă m-au crezut, dar s-au îndepărtat încet, aruncând, din când în când, priviri peste umăr, spre mine.
Mi-am adus aminte, apoi, că la nici jumătate de kilometru de locul acela mai păţisem ceva asemănător acum vreo doi ani, iar în urmă cu vreo patru ani chiar era să mă-ncaier cu un bărbat care voia să-mi smulgă aparatul. Pe urmă mi-am dat seama că aproape de fiecare dată când am îndreptat obiectivul spre cineva, omul acela, dacă nu s-a întors cu totul, măcar a privit în altă parte, să nu i se vadă faţa. Cum nu ştiau cine sunt şi de ce fac fotografii, unora chiar le-a fost frică. Celorlalţi, cred că doar teamă că aparatul meu le-ar putea citi secretele în priviri. Dar mi-a fost întotdeauna clar că şi unii, şi alţii, au ceva de ascuns.
Poate de-aceea eu nu mi-am făcut niciodată selfie.
Adrian CRÂNGANU
