Ca mi-a placut sau nu mi-a placut, în ultima parte a vietii, sau cel putin în ultimii 20 de ani, am stat mai mereu în preajma politicienilor, a celor care fac si împart cartile cu care noi jucam amarâtul de septic cel de toate zilele. La fel cum în tinerete m-am tinut cât mai departe posibil de cei care faceau pe atunci politica, asa si acum, am încercat sa-i ocolesc pe cei de astazi, fiindca, asa cum vad eu lucrurile, aproape ca nu exista deosebire între unii si altii. Mai mult, câtiva pe care îi stiu bine de pe vremea cealalta, a comunismului, si-au schimbat doar culoarea carnetelor de partid si o duc bine-mersi si acum.
Prin natura meseriei, am fost martor la nenumarate întâmplari. Unele au fost frumoase, recunosc, câteva sublime, dar au fost si mizerii inimaginabile, lucruri pe care daca nu le-as fi vazut cu ochii mei mi-ar fi fost greu sa le cred. Despre cele mai multe, însa, n-am scris o litera si n-am suflat o vorba. M-am învatat minte dintr-o greseala pe care am facut-o demult si pentru care era cât pe ce sa platesc un pret pe care nu-l merita.
Cunosc multi politicieni, si nu doar din vedere. Unii sunt, într-adevar, oameni de toata isprava, dar cei mai multi mint de îngheata apele, si asta cred ca e totusi cel mai mic defect al lor. Am avut, asadar, ani întregi la dispozitie ca sa-i studiez, însa abia târziu si foarte greu am gasit raspunsul la o întrebare care ma framânta de multa vreme. Nu întelegeam în ruptul capului care e motivul pentru care vor sa fie, cu orice pret, acolo sus, tot timpul. O explicatie, auzita de la altii, a fost ca e vorba de bani, de salariu, dar pe mine nu m-a convins deloc. Ar fi fost si greu, din moment ce stiam oameni care aveau averi cât sa le ajunga pentru trei vieti, si ei nu se lasau, tineau cu dintii de scaun si unii erau deja atât de batrâni si trogloditi încât asteptam ziua în care sa-i scoata cu picioarele înainte din birou. Eu, în locul lor, la pensie, mi-as plimba nepotii pe care probabil ca o sa-i am si as mai scrie vreo nuvela sau vreo piesa de teatru. Cred ca asta a fost momentul în care m-am întrebat care e diferenta dintre mine si ei, dar mai ales am vrut cu tot dinadinsul sa gasesc raspunsul.
Pentru asta, m-am întors în urma cu vreo 20 de ani, atunci când am comis greseala de care vorbeam la început. Eram proaspat redactor, atât de proaspat încât, la o negociere de la care presa a fost scoasa din sala, pe mine nu m-a cunoscut nimeni si, confundându-ma probabil cu unul de-ai lor, m-au lasat în pace. Eu am fost numai ochi si urechi si am vazut si-am auzit pe viu ce-i putea capul unui politician cu functie. M-am facut mic si-am tacut mâlc, iar odata ajuns la redactie, seful m-a pus sa dau totul în vileag în editia de a doua zi. Nu cred ca mai are rost sa spun cum au sunat telefoanele când ziarul a aparut pe piata. La urma-urmei, nici macar nu era cine stie ce articolul cu pricina, dar politicianul despre care scrisesem îmi voia capul. Din pacate pentru el, îl am si astazi pe umeri.
O vreme, cred ca vreo zece ani, daca nu mai multi, despre omul acela nu s-a mai auzit nimic. L-au tras ai lui pe linie moarta sau nu stiu ce s-a întâmplat, dar o vreme chiar am uitat ca exista. Acum, printr-un miracol, e un batrân parlamentar, si asta m-a facut sa gasesc raspunsul. Daca nu de bani era vorba, fiindca nu era, avea atâtia bani ca nu putea sa-i cheltuiasca pe toti, atunci nu mai ramânea decât un lucru: puterea pe care o avusese toata viata si fara de care nu putea probabil trai. Sau iluzia ca are înca puterea sa faca si sa împarta cartile, si iluzia ca noi jucam amarâtul nostru de septic toata viata.
Adrian CRÂNGANU
