Suntem ţara în care se întâmplă de toate şi nimic. Am ajuns la concluzia asta foarte simplu, atunci când, tot căutând în fiecare săptămână vreo întâmplare mai deosebită despre care să scriu în editorial, am observat că, după ce o găsesc şi mă chinui s-o transform măcar în subiect de meditaţie, dacă nu mai mult, nu se mai aude absolut nimic despre ea. De-aici am tras concluzia că suferim de amnezie naţională în forma ei cea mai avansată, iar asta face să nu fie zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu mi se-ntoarcă stomacul pe dos. În plus, pe lângă greaţă, dezamăgirea mi se citeşte cred pe faţă în fiecare dimineaţă şi seară. Şi atunci, dacă mă mai întreabă câte unii ce am, mă văd nevoit să-i mint că ba mă supără capul, ba mă deranjează burta, ba mă doare genunchiul drept, care-mi tot face figuri de când am fost cotonogit la fotbal, în tinereţe.
Dar pomeneam puţin mai înainte despre cum îmi caut subiecte. De obicei, mă opresc la unul, cel care e, de regulă, cel mai strigător la cer, dar şi-aşa mi-e greu să mă hotărăsc. Facem atâtea prostii, ne dăm de-atâtea ori cu stângu-n dreptul încât cred c-aş putea să scriu şi zece editoriale pe zi. Cum însă nu pot să-mi vărs năduful decât o dată pe săptămână, de data asta am să fac o excepţie. Parcă prea s-au adunat multe.
În Armată – deci cu asta încep –, eu am fost soldat. Aşa am început-o şi aşa am şi terminat-o. Şi nici nu mi-am dorit, nici măcar o clipă, să fiu altceva, iar asta mi-a adus o grămadă de necazuri. Am fugit de grade cât m-au ţinut picioarele, nu le-am vrut şi pace, iar când n-am mai avut încotro, cu vreo trei luni înainte de liberare, am făcut-o lată cu o seară înainte de a fi avansat caporal. M-am îmbătat în post, ofiţerul de serviciu a scos pistolul, eu, mai al dracului, am îndreptat spre el AKM-ul cu patru cartuşe în încărcător şi unul pe ţeavă şi ne împuşcam din priviri. Până la urmă ne-am potolit, nu mai ştiu acum prin ce minune, v-am spus că eram praf, am făcut 14 zile de arest şi apoi am fost mutat disciplinar la pichet, în frontieră. Am fost, după cum se vede, un militar rău. Dar niciodată, absolut niciodată n-aş fi aruncat cu iaurt sau, mă rog, cu ceai în cazul meu, pe Drapelul României, aşa cum a făcut-o nesimţitul ăla de ofiţer rezervist la Iaşi fiindcă nu i se măreşte pensia care oricum e mai mare de vreo patru ori decât salariul meu. Că în Tricolorul ăla – vedeţi cu cât respect scriu despre el – era învelit primarul Chirica, nu mai are nicio importanţă. Niciuna. Când îmi amintesc de asta, îi mint pe oameni că mă supără capul.
Mă uit, pe urmă, cum ne ard spitalele şi oamenii din ele, şi mi se facă rău. Starea mi se agravează când văd cum trec, apoi, săptămâni, luni şi ani, şi nu se întâmplă nimic. Nimeni nu e vinovat, niciodată. Când sunt aşa, şi sunt tot mai des, mă prefac că mă deranjează burta.
Mi-am adus aminte de ceva, aşa că mă pun să cotrobăi prin sertarul cu tâmpenii, cum îi spun eu, unde-mi ţin tot felul de manuscrise şi însemnări aşternute pe petice de hârtie, şi găsesc textul pe care l-am mâzgălit acum vreo 30 de ani, copiat din Meditaţiile împăratului Marc Aureliu. „Doamne, dă-mi puterea să schimb ce poate fi schimbat, răbdarea de a accepta ce nu pot schimba şi înţelepciunea de a le deosebi pe unele de altele”. La asta m-am gândit când am văzut-o duminică pe femeia de la AUR pe treptele Ministerului de Interne, nederanjată, nici măcar cu o floare, de huidumele de jandarmi, aceleaşi, probabil, din 10 august.
Tai, tacticos, începutul şi sfârşitul citatului din Marc Aureliu, până rămân numai cu răbdarea. Şi vă mint că mă doare genunchiul drept, ăla care-mi face figuri de când am fost cotonogit la fotbal, în tinereţe.
Adrian CRÂNGANU