N-am să spun „după umila mea părere”, fiindcă nu cred că e cazul. O să zic că am convingerea, căpătată într-o viaţă de om petrecută prin tot felul de redacţii, că, pe lângă alte şi alte criterii după care pot fi clasificaţi, ziariştii se împart în trei mari categorii. În prima intră aceia care cred cu tărie în ceea ce scriu şi chiar nu le pasă pe cine şi cât de tare deranjează părerile lor. A doua e alcătuită din băieţii şi fetele bune, jurnalişti ca apa sfinţită, care n-ar supăra nici măcar cu o literă pe nimeni, şi care o duc, de departe, cel mai bine dintre toţi. Cea din urmă, pe care intenţionat am lăsat-o la sfârşit, fiindcă acolo îi e locul, e formată din mercenari pentru care adevărul are o singură culoare – aceea a banilor. Dintre toţi, ei sunt cei mai mulţi şi o duc cel mai prost. Nu fiindcă un moment de luciditate le-ar trezi, prin absurd, mustrări de conştiinţă, asta nu s-a întâmplat niciodată, sau cel puţin n-am văzut-o eu, ci pentru că, dintre ziarişti, doar ei ling atât de des acolo unde au scuipat, încât uneori cred că nici măcar nu trebuie să mai bea apă.
Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar, de când mă ştiu, eu am scris întotdeauna tot ce mi-a trecut prin cap. Nu sunt însă nici fata mare a ziaristicii, aşa că n-am să spun că, în atâţia ani de când fac meseria asta, n-am fost pus să scriu la comandă. Am scris, recunosc, însă numai atunci când am văzut cu ochii mei dinţii din palma unui biet bătrân luat la pumni de primarul lui, ori dosarele în care era dovedită, negru pe alb, vinovăţia unuia sau altuia dintre hoţii cu gulere albe, ţigări fine şi brichete din plastic verde, transparent. Dacă lucrurile nu au stat aşa, am lăsat pixul jos, am ridicat, cred acum, cu îndărătnicie de catâr, capul, şi am refuzat. Eu, în locul şefilor mei, m-aş fi dat de multe ori afară, însă ei n-au făcut-o.
Felul meu de-a scrie şi subiectele pe care mi le-am ales au deranjat multă lume. S-au supărat pe mine, pe rând sau toţi odată, mama, tata, prietenii, rudele, colegii, şefii, vecinii, sau pur şi simplu simplii cititori. Îmi pare rău, dar n-am avut şi n-am ce să le fac. N-am vrut niciodată să-i jignesc, ci doar să le arăt lumea aşa cum o văd eu. Ce puteau ei să facă era să se uite la ea sau să-i întoarcă spatele. Iar curiozitatea nu cred că i-a adus vreodată cuiva fericirea.
Poate că la fel o să se întâmple şi de data asta, fiindcă am de gând să vorbesc despre femeile care şi-au pierdut viaţa în cutremurul din Italia, de-acum trei săptămâni. N-am făcut-o atunci, imediat, fiindcă era totul prea proaspăt, prea cald. Dar nu mi-a plăcut, din prima clipă, spectacolul profund jenant în care s-au dat toate televiziunile. Ca la un concurs, vărsau, care mai de care, râuri de lacrimi pentru nişte femei pe care nimeni nu le-a gonit de-aici, nimeni nu le-a chemat acolo, ci au ales, singure, calea de a câştiga de patru ori mai mult ca mine, fără să-şi ardă un neuron, în timp ce eu îmi dau, în fiecare zi, cu capul de toţi pereţii pentru un leu. Nu mi-a căzut deloc bine nici hotărârea de a le transforma în eroine, şi de a decreta doliu naţional pentru ele, fiindcă nu-mi aminteam să fi luptat pe front şi să fi căzut cu arma în mână pentru ţară. Iar când am mai auzit gogomănia guvernului care a anunţat că le dă nu ştiu câte mii de euro românilor care se întorc, ca să-şi deschidă o afacere, în vreme ce de pe întreprinzătorii care au ales că rămână aici ia de şapte ori şapte piei, m-am enervat de-a binelea. Şi mi-am promis, atunci, că o să scriu despre toate astea.
M-am ţinut de cuvânt, chiar cu preţul de a deranja. Oricât aş încerca, nu pot face parte din a doua categorie de ziarişti, şi cu atât mai puţin din cea de a treia. Eu, seara, adorm liniştit, chiar dacă gâtul mi-e uscat ca iasca.
Adrian CRÂNGANU
