La începutul creștinismului, acesta era scopul Sfintei Liturghii. De aceea și rămâneau la Sfânta Liturghie toți cei care se împărtășeau, iar ceilalți părăseau biserica după citirea pericopei evanghelice. De aceea și Canoanele 9 Apostolic și 2 al Sinodului din Antiohia afuriseau pe credincioșii care rămâneau la Sfânta Liturghie fără să se împărtășească. Însă, de vreme ce dumnezeiasca împărtășanie a fost legată de post în secolul al IV-lea, lucrurile s-au schimbat. Credincioșii rămâneau la Sfânta Liturghie și fără să se împărtășească, deoarece trebuiau să postească în prealabil. Aceasta a avut ca urmare faptul că rămâneau la Sfânta Liturghie și cei care căzuseră în păcate mari. Însă de acum încolo rugăciunile au început să se rostească în taină, și în auz să se rostească doar ecfonisul. Și aceasta deoarece Biserica nu voia să expună cele sfinte celor care se întinaseră cu păcat. Așa, în timp ce până atunci participarea la dumnezeiasca Împărtășanie era obligatorie, de acum înainte devine facultativă, iar obligatorie participarea la Sfânta Liturghie.
Unii spun: „Preotul ne cheamă să ne împărtășim la fiecare Sfântă Liturghie, zicând: «Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!»”. „Nu cumva călcăm această chemare a lui Hristos, dacă nu ne împărtășim?”. Aceasta este ca o consecință a tipicului care spunea în vechime că toți cei care rămân la Sfânta Liturghie trebuie să se împărtășească, astfel vor fi afurisiți. Pe de altă parte, însă, preotul nu ar spune pur și simplu „Apropiați-vă!”, ci spune și felul în care trebuie să ne apropiem: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” – lucru care înseamnă că, dacă nu avem frica lui Dumnezeu, credința în taină și dragoste către aproapele, acest „Apropiați-vă!” se anulează de la sine. Mai devreme, în timpul Sfintei Liturghii, preotul spune și alte cuvinte: „Să luăm aminte Sfintele, Sfinților!” – este ultima avertizare pentru a ne cerceta încă o dată sinele, dacă am împlinit sau nu toate condițiile pentru Sfânta Împărtășanie. „Cine nu este Sfânt să nu se apropie. Iar sfânt nu este pur și simplu cel care este curat de păcate, ci cel care are Duhul Sfânt și mulțime de fapte bune” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Evrei).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei care fac gălăgie în vremea Sfintei Liturghii ar trebui dați afară din biserică ca niște oameni periculoși, ca niște răufăcători și stricați. Dacă nu respectă cea mai înaltă taină săvârșită pe pământ, sunt, într-adevăr, fără frică de Dumnezeu și cu adevărat periculoși. Unii spun: „Dacă am participat la Sfânta Liturghie și nu ne împărtășim este ca și cum nu am fi venit la biserică”. Pentru aceasta nu este de vină Sfânta Liturghie, ci cel care participă la ea.
Sfântul Ioan Scărarul spune că trupul omenesc, atunci când intră în contact cu alt trup (de exemplu când oamenii se îmbrățișează), simte o schimbare, simte această îmbrățișare. Același lucru se întâmplă când sufletul nostru vine în contact prin rugăciune cu „Trupul” lui Dumnezeu; se schimbă. Dacă are păcate și patimi, devine mai ușor. Dacă este luminat, se luminează și mai mult. Dacă nu se întâmplă nici una dintre cele două, acest om se roagă doar cu trupul în mod fariseic (Cuviosul Ioan, Scara, „Despre fericita Rugăciune”).
Cuviosul Ioan Scărarul se referă aici la rugăciunea noastră individuală, și nu la rugăciunea ce se face în vremea Sfintei Liturghii, atunci când Duhul Sfânt coboară „peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte…” (Rugăciunea euharistică din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).
Și corifeul liturgiștilor Bisericii noastre, Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, are în vedere aceasta când spune: „Toți cei care din evlavie nu s-au împărtășit, dar cu credință și fervoare au fost de față, pe aceștia Sfânta Taină îi curățește de păcate, îi schimbă către cele bune, îi unește cu sfinții și cu îngerii, îi împlinește cu dumnezeiască sfințenie, le luminează și sufletul, și rațiunea, și mintea, și trupul și toate simțurile trupești”. Iată, dovada evlaviei nu este doar când cineva se împărtășește, ci este și atunci când, din cauza anumitor abateri – mânie, vorbire deșartă și celelalte –, nu se împărtășește, căci din evlavie respectă Trupul lui Hristos, cuget care sigur place Domnului.
Sfântul Arhiepiscop concluzionează: „Să ne rugăm, deci, de e cu putință, neîncetat, cu dorință și cu deplină evlavie în Sfânta Taină, mai mult decât în altă rugăciune, pentru că de nicăieri altundeva nu se dăruiește atât folos credincioșilor precum din aceasta”.
Pr. Petru PAICA
