Am spus şi am scris de foarte multe ori că suntem un popor ciudat. De fapt, am făcut-o ori de câte ori mi s-a ivit ocazia, iar asta înseamnă foarte des, fiindcă parcă mereu ceva a fost şi este în neregulă cu noi. Am văzut chiar zilele trecute o emisiune al cărei titlu îl împrumutase pe cel al unei cărţi care ne lua la ţintă metehnele şi care spunea scurt şi cuprinzător: „Prea târziu. Prea încet. Prea puţin”. De noi era vorba, şi în carte, şi în emisiune. De români. Şi ni se atrăgea atenţia că suntem pe marginea prăpastiei, economic vorbind. Asta ştiam demult, dar mă mir că încă nimeni n-a observat că suntem demult pe fundul ei ca şi cultură, educaţie, civilizaţie şi caracter.

Mi se pare foarte simplu să demonstrez ceea ce am spus mai înainte, iar primul exemplu care-mi vine în minte e chiar de ieri, de-alaltăieri, când am văzut la televizor că sâmbătă, în plină zi liberă, sârbii, agricultorii sârbi au ieşit de prin case şi de prin ferme supăraţi şi au blocat drumurile. La noi, aşa ceva nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla niciodată. Pentru că românul se duce la protest ca la serviciu: 8 ore. Dacă, prin absurd, stă un pic mai mult, cere recuperare şi probabil că o şi primeşte, ca să mai iasă în stradă şi data viitoare.

Am fost martor, de-a lungul timpului, la nenumărate întâmplări de genul ăsta sau asemănătoare, dar pe vremea aceea nu m-am sinchisit să le condamn ori să le studiez mai cu atenţie, fiindcă nici prin cap nu-mi trecea că o să ajung să scriu vreodată despre ele. Ridicam doar din umeri şi, în cele mai multe cazuri, făceam şi eu la fel. Nu mă refer aici la proteste, pentru că, în afară de zilele şi nopţile din decembrie 1989, am asistat doar la ele, ca ziarist. Mă refer la altceva, la ceea ce poate că stă la baza comodităţii noastre proverbiale, sau nu ştiu cum s-o numesc, ceva pe care l-aş numi copilul ei.

Îmi amintesc că pe timpul comuniştilor două lucruri mă scoteau din sărite. Unul avea legătură cu ziua de 23 august, celălalt cu muncile agricole de toamnă. Cum eram tânăr pe atunci, pe mine mă treceau primul pe listă, şi într-un caz, şi în celălalt. Asta însemna că, de prin 10-12 august, în fiecare an, în loc să mă duc normal la serviciu, mergeam pe stadion şi acolo ori defilam pe pista de atletism îmbrăcat într-o salopetă frumoasă şi purtam pancarte şi strigam lozinci în care nu credea nimeni, ori eram în tribună şi ridicam, la semnal, tot felul de plăcuţe colorate care, în întregul lor, alcătuiau cuvinte de care ne era silă la toţi. În fine, ce vreau să spun e că, dacă trecea cumva de ora 3, oamenii începeau s-o şteargă pe rând, pe neobservate, iar în jumătate de oră din cuvintele din tribună nu se mai înţelegea nimic. La muncile agricole, la recoltat de morcovi sau de porumb, era altceva, nu aveam cum să dispărem, fiindcă ne duceau pe la Izgar sau pe la Vermeş cu autobuzele. Făceam însă în aşa fel încât să plecăm mai devreme de acolo şi să nu depăşim, cu drum cu tot, sfânta oră 3.

Puiul de lene de-atunci a crescut şi s-a făcut ditamai comoditatea, sau cum s-o fi numind apucătura asta a noastră. Dar ca să nu fiu nedrept, trebuie să recunosc că, în ultimii ani cel puţin, o singură dată nu s-a ţinut cont de ora 3, şi asta a fost în iarnă când, în Piaţa Universităţii, 2.000 de oameni voiau să-l dea jos pe Băsescu. Sau poate se lucra în schimburi. La asta nu m-am gândit.