Pornind de la îndemnul Sfantului Apostol Pavel: „Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 16-17), în Răsăritul creștin s-a dezvoltat o întreagă teologie a rugăciunii, bazată mai ales pe experiența monahilor din pustie, în special cei din pustia Egiptului. Marele Părinte Sfântul Ioan Scărarul, sau Sinaitul, numit astfel după lucrarea sa de referință „Scara raiului”, arăta că rugăciunea se poate înălța mai ușor la cer doar prin o credință puternică. De asemenea, Sfântul Ioan Scărarul numea rugăciunea „Maică a virtuților”, și ea avea o importanță capitală în urcușul celor 30 de trepte care duc de la viața spirituală. Marele părinte duhovnicesc mai arăta în lucrarea lui că „Rugăciunea este oglinda monahului”, care arată starea sufletească, dar și principala ocupație a celui retras din lume. Astfel, după îndelungi nevoințe prin post, renunțarea totală la patimi și păcate, păzirea minții și mai ales multă rugăciune, monahul putea ajunge la rugăciunea inimii și chiar la a vedea vedenii dumnezeiești.
Tradiția monahală ortodoxă a păstrat până în ziua de astăzi rugăciunea scurtă, dar cuprinzătoare, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune, numită și „Rugăciunea inimii”, este de căpetenie în lucrarea rugăciunii neîncetate. Părinții isihaști descriau tehnica rugăciunii neîncetate astfel: monahul stătea pe un scaun, cu capul rezemat în piept, repetând de multe ori Rugăciunea inimii. După o anumită perioadă, rugăciunea ajungea de pe buze, în minte, mai apoi în inimă, care se ruga neîncetat. Monahii care aveau rugăciunea în inimă, după multe şi aspre nevoințe, împlineau Fericirea a VI-a rostită de către Mântuitorul pe Muntele Fericirilor: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Exponentul cel mai de seamă al practicii isihaste a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), care a mers mai departe cu teologia rugăciunii, arătând că prin practicarea Rugăciunii inimii se poate ajunge la lumina taborică, adică acea lumină pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor la Schimbarea la față a Mântuitorului Hristos. În cele trei tratate „Despre purcederea Sfântului Duh”, Sfântul Grigorie Palama l-a combătut pe monahul apusean Varlaam de Calabria, arătând că omul prin Rugăciunea inimii poate vedea lumina taborică văzută de Sfinții apostoli, căci ea este o energie necreată de Dumnezeu, este izvorâtă din El, dar nu este identică cu ființa Lui.
Diacon Traian Nicolae PROFIR
