Moto: „Rugăciunea lui Iisus face din inima fiecăruia o chilie monahală unde se află „singur cu Singurul”, în tăcere. Nevoitorul învaţă să tacă. Dar tăcerea creştină nu poate fi despărţită de un cuvânt mereu reînnoit. La un moment dat, cel tăcut, isihastul, primeşte harisma cuvântului de viaţă, care merge de la inimă la inimă, cuvântul-sămânţă”.

Olivier Clement.

Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile şi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens”, datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia aşteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri şi rezultate foarte „concrete” şi foarte „eficiente”!… Pentru foarte mulţi dintre noi, cei aşa-zişi credincioşi, a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată de timp (de fapt ar trebui să fie pentru toată viaţa), pentru care noi nu mai avem vreme sau, cu alte cuvinte, nu reuşim să ne facem suficient timp!… Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea, fiindcă foarte mulţi dintre noi nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ!…

În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare, şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică, totuşi, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale, nemaiavând puterea necesară de a se raporta la Sfinţii Părinţi ai Bisericii – care ar trebui să le fie exemple, în acest sens!…

„Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţelor nefaste ale unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul acesteia. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.” – ne relatează Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”.

Şi în această împrejurare ne poate veni în ajutor unul din Sfinţii noştri Părinţi, şi anume Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana – originar din Serbia, care s-a călugărit la Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos, unde se află centrul trăirii spirituale şi al gândirii profund şi autentic ortodoxe dintotdeauna, şi care apoi a venit şi a întemeiat mai multe mănăstiri la noi, pe locurile vechilor sihăstrii şi pustnicii, fiind considerat, din acest motiv, unul dintre principalii (re)organizatori ai monahismului românesc. Sfântul Părintele nostru Nicodim a adus din comunitatea athonită a Hilandarului practica rugăciunii isihaste, practică ce va instaurată mai târziu în cealaltă parte a plaiurilor româneşti de către Sfinţii Paisie Velicicovski ori Vasile de la Poiana Mărului. Acest Sfânt al Bisericii noastre a adus această rugăciune cu toate roadele şi foloasele ei, ce se cere şi astăzi a fi reevaluată şi reactivată, nu doar în mediile monahale, unde ea este practicată, ci şi în societatea laică şi laicizată a lumii post-moderne, în care ea trebuie cultivată în egală măsură, deoarece între viaţa monahală şi cea din lume nu trebuie să existe diferenţieri şi despărţituri, din punctul de vedere al săvârşirii şi rostirii rugăciunii. Astăzi, ca întotdeauna, omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai acest lucru ar putea face credinţa sa mai profundă, raportarea la modelele vii ale Părinţilor – între ei numărându-se şi Sfântul Nicodim, precum şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social, ci pot fi luate, cel mai bine, din mediul Tradiţiei patristice, aghiografice şi patericale. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, corect reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru consolidarea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social, fiindcă la viaţa cea sfântă suntem chemaţi cu toţii, fără a face însă din dobândirea sfinţeniei un scop în sine. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de o continuă plictiseală şi permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinţei şi a rugăciunii, urmări ce duc, în fond, la vlăguirea şi la secătuirea noastră duhovnicească; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Stăniloae în aceeaşi lucrare –, el poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri, în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu, lipsindu-se, aşadar, de comuniunea sfinţilor, a Sfântului Nicodim, căruia, oare câţi dintre noi îi cunoştem viaţa sau îi urmăm credinţa, în duhul rugăciunii?!… Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat. „El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Săi şi ai Bisericii noastre, între care la loc de cinste se află Sfântul Nicodim. În acest fel îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi şi pe Sfinţii Săi, în dialog cu el prin toate lucrurile şi lucrările, ajungând, astfel, ca el însuşi să îl vadă şi să-l înţeleagă pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită, a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit” – susţine acelaşi părinte în aceeaşi lucrare.

În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori al sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi cu mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare, aşadar, că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am săvârşit faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii mei, deci mă rog, în virtutea dorinţei de realizare a comuniunii, şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pentru totdeauna afectaţi de nedreptăţile mele faţă de ei, aşa cum procedau şi Sfinţii Părinţi cu toţi semenii lor, în virtutea dragostei şi a corectitudinii lor, alăturându-se acestora şi Părintele nostru Nicodim. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”.

Rugăciunea este, aşadar, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui, iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos – adăuga: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că, pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus, pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat”, deoarece au de atins aceeaşi ţintă: a mântuirii sufletului şi a trupului.

(Continuare în ediţia viitoare)

Drd. Stelian GOMBOŞ