O întrebare la care, din păcate, suntem nevoiţi să răspundem adesea, nu fără o oarecare jenă, mai ales cunoscând motivul care o determină. Circulă, mai ales printre credincioşii cu o educaţie religioasă superficială şi marcată vizibil de superstiţie, credinţa că harul preoţiei lucrează gradat sau selectiv, şi nu ne referim aici la cele trei trepte ierarhice: episcop, preot şi diacon. Vina, dacă o putem numi astfel, este, în aceste cazuri, de ambele părţi. Greşesc, de bună seamă, cei care adoptă o asemenea convingere, însă o parte din vină este şi a slujitorilor care, mânaţi de interese nu tocmai oneste, întreţin o astfel de eroare a gândirii sacramentale creştine. Totuşi, analizând cu luciditate situaţia, tindem să dăm anumite „circumstanţe atenuante” (fără să-i scuzăm întru totul) enoriaşilor respectivi, şi nu slujitorilor în cauză.
E drept că, prin calităţile personale şi printr-o pregătire temeinică de specialitate, unii preoţi se disting valoric în activitatea pastorală, ceea ce le atrage aprecierea credincioşilor. Credem că nu e nimic rău în asta.
Dimpotrivă, roadele lucrării lor pe tărâm pedagogico-misionar sunt pilduitoare pentru confraţi. Însuşi Apostolul Pavel recunoştea, faţă de ucenicul său Timotei, necesitatea unei directe proporţionalităţi între râvna misionară a preoţilor şi cinstea ce li se cuvine: „Preoţii care păstoresc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Tim. 5, 17). În ochii credincioşilor, astfel de preoţi nu au „mai mult har” decât alţii, ci o carismă personală, vizibilă în tactul smerit şi pasiunea sinceră cu care îşi desfăşoară misiunea preoţească, în numele idealurilor eterne ale Evangheliei.
Adevăratul substrat al întrebării din titlu îl constituie însă practicile necanonice şi inovaţiile ce caracterizează aura de vedetism liturgic şi duhovnicesc a unor slujitori care nu şi-au înţeles vocaţia în sânul Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel, prin „deschisul cărţii”, ghicirea viitorului, recomandarea unor practici religioase vecine cu ocultismul şi absolut străine de duhul ortodox autentic (al căror nivel de grotesc şi penibil face inutilă enumerarea lor aici), respectivii slujitori (ai cui?, ne întrebăm) reuşesc să speculeze, şi pe deasupra cu un beneficiu de imagine incredibil, evlavia neluminată a unor credincioşi. Se ajunge, uneori, ca un preot care, în mod justificat şi responsabil, refuză săvârşirea unor astfel de „rânduieli”, să fie ocolit, în favoarea unuia care le promovează.
De aceea, este bine ca enoriaşii noştri să ştie că toţi preoţii hirotoniţi canonic de către episcop au primit puterea şi dreptul egal de a săvârşi Sfintele Taine şi celelalte lucrări sfinţitoare ale Bisericii. Harul hirotoniei nu se acordă diferenţiat, ci deplin şi uniform. Singura diferenţă este cea de natură ierarhică, la care am făcut referire mai sus, iar întreita slujire a preotului (învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală sau de îndrumare spirituală) se manifestă numai în cadrele canonice, liturgice şi iconomice pe care Sfânta Tradiţie creştină le-a stabilit.
Pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ
