(Matei 6, 12)

Pentru a putea rosti rugăciunea „Tatăl nostru“, pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat-o spre folos sufletesc, trebuie să cunoaştem liniştea, pacea și iubirea. Fără linişte, pace și iubire, nu putem ierta micile imperfecţiuni ale celor din jur şi nu putem rosti cu toată ființa noastră „Tatăl nostru“, cea mai complexă rugăciune, fiindcă în cele șapte cereri sunt cuprinse toate nevoințele omului.

Pentru ca omul să se învrednicească de lucrarea binecuvântată a rugăciunii „Tatăl nostru”, trebuie să-și elibereze sufletul de toate neajunsurile și să ierte pe cei ce i-au greșit, pentru ca ființa lui să fie plină de pace, de iubire. Iertând, o să fie iertat și el, iar rugăciunea începe să lucreze și să aducă roade bogate în viața adevăratului creștin.

Iertarea îndeamnă la iubire. Nu poţi să ierţi fără să iubeşti.

Nimic nu este mai grăitor decât porunca Noului Testament, porunca iubirii. Ea cuprinde toate celelalte porunci ale Vechiului Testament, căci adevărata iubire nu greşeşte niciodată, ea este cea care iartă, se roagă, este aducătoare de pace, de linişte, şi ajunge până într-acolo încât şi-ar da viaţa pentru aproapele.

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. […] Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât voi M-a urât“ (Ioan 15, 12-13, 18). Cei ce respectă porunca iubirii iartă celor ce greşesc necugetatele fapte. La început, sufletul celor iubitori şi iertători este rănit şi se întristează asemenea femeii ce i-a venit ceasul să nască, însă în timp se vor bucura, căci rugăciunile lor şi binele dăruit de ei în schimbul celor rele a adus roade, iar cei ce au greşit s-au îndreptat prin exemplul primit. „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om pe lume“ (Ioan 16, 21).

Mântuitorul Iisus Hristos a fost ocărât, lovit, răstignit, şi cu toate acestea se ruga pentru cei ce îi făceau această nedreptate, fiind sigur că nu din înţelepciune fac acest lucru, ci din întunecarea minţii lor. „Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ (Luca 23, 34).

Bunul Dumnezeu atât de mult ne iubeşte, încât ne-a dăruit cu dragoste totul. „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt“ (Luca 15, 31). El ne iartă şi ne iubeşte, iar iubirea şi iertarea Lui nu au margini. De câte ori nu-L rănim prin faptele noastre, prin greşelile din toată vremea, prin indiferenţa noastră faţă de El, dar cu toate că îl rănim El ne iartă, ne protejează şi doreşte să ne salvăm sufletul măcar în ultima clipă.

Exemple de iertare avem însă în toată Sfânta Scriptură. O să amintesc câteva episoade din care putem deduce importanţa pe care o are aleasa virtute a iertării. Protopărinţii noştri Adam şi Eva sunt iertaţi, şi odată cu ei tot neamul omenesc, prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Cain este iertat de către Bunul Dumnezeu prin faptul că i se permite să-şi continue viaţa în alt loc de pe pământ, prin săvârşirea de fapte bune. Iosif îşi iartă fraţii pe care i-a iubit mereu şi nu le-a purtat nici cea mai mică urmă de ură, iertare ce a transformat inimile lor faţă de el şi nu numai, în iubire. Regele David este iertat de Bunul Dumnezeu pentru păcatul săvârşit împotriva lui Urie, căruia îi luase soţia şi l-a trimis la moarte. Saul este iertat de regele David. Fiul risipitor este iertat de tatăl său.

Mult face o inimă curată şi bună, o inimă plină de iubire, o inimă ce ştie să ierte. Această inimă va duce pe calea mânuirii  mulţime de suflete şi se va mântui ea însăşi prin jertfa sa.

Fără iertare nu ne putem învrednici de darurile lui Dumnezeu, şi din această cauză trebuie să fim cu luare-aminte la rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, care ne îndeamnă spre iertare, liniște și iubire, prin cererile ei.

Ion TURNEA