De multe ori, și tăcerea vorbește. Începutul lui 2018 mi-a deschis drumul spre mai multe călătorii cu trenul între Caransebeș și Timișoara. De voie, de nevoie, trebuia să fac acest drum. Când nu găsești un colț de liniște în călătoria ta, ca să-ți auzi gândurile și să contempli câțiva copaci ce se grăbesc să fugă de privirile tale, citești oameni, fel de fel de oameni, unii ce aruncă vorbe multe, alții tăcuți. De multe ori e suficient să arunci o singură privire pe chipul unui om, ca să-i poți citi sufletul.
Chiar acum, când aștern aceste rânduri pe o coală de hârtie, în timp ce trenul aleargă de la Timișoara spre Caransebeș, după ce am abandonat un volum de versuri ce-mi mângâiau sufletul prin lirismul lor, prin farmecul lor deosebit, în fața mea, două „doamne bine” au reușit să-l actualizeze pe marele Caragiale, mereu și mereu autentic.
După ce au căutat domnițele prin bagaje tot ce se putea ronțăi, iar una dintre ele mi-a mai dat și două picioare întinse în căutarea unei poziții din ce în ce mai comode, s-au pus la povești, discuții contradictorii. Dacă una spunea că salata e verde, a doua o făcea galbenă. După ce s-au plictisit de discuții inutile, au început cu piața. Dintr-odată, una dintre doamnele voluptoase scoate dintr-o plasă o felie de brânză, din altă plasă o pungă cu ciuperci, ca să arate ce a cumpărat ea de la piață, ba încă se și lăuda ce miere o să cumpere ea de la un apicultor din Vârciorova, localitate situată în județul nostru. Ca să fie oferta completă, la un moment dat, tot căutând prin bagaje, îi oferă bunei ei prietene niște algocalmin, spunând că doar ce a reușit să-l cumpere de la farmacie și poate are nevoie, izbindu-se însă de refuzul vecinei ce-i întreținea discuția. Cum ar fi putut să servească algocalmin, că doar nu era același lucru ca biscuiții ce i-a servit mai devreme?
Alți călători, mai tineri, iau câte un telefon sau o tabletă în mână și tot drumul mângâie cu degetele ecranele aparatelor.
Câte un student mai răsfoiește câte o carte, câteva cursuri, pe urmă le aruncă plictisit, pune mâna pe telefon și căști, trecând la relaxare prin muzică sau o verificare rapidă a rețelelor de socializare prin aparatele ce-i stau la dispoziție.
Sunt și bătrâni, țăranii noștri ce au trudit toată viața, care nu au cunoscut altceva decât asprimea pământului și au mângâiat cu mâinile lor crăpate de lucru și ger animalele, care se așază politicos şi cuminţi într-un colț, ca să „nu deranjeze, taică sau maică, pe nimeni“, așa cum au făcut o viață. Sunt acei păstrători ai credințelor, obiceiurilor și tradițiilor strămoșești ce au dus mai departe moștenirea pentru fiii fiilor lor. Pe ei nu i-a trimis nimeni la școală. Au studiat și ei cât s-a putut, printre arșița soarelui, turmele de oi, coasa ce-i chema să pună iarba la pământ și sapa ce le arăta că totul, dar totul, se transformă și crește doar în pământul acesta pe care stăm cu toții, ajutat de apă, ploaia binevoitoare și nematerialnicul foc, soarele cel mândru și strălucitor. Ei sunt aceia care, fără prea multă carte, prin truda lor de o viață, au înțeles elementele necesare vieții – apa, focul, aerul și pământul acesta pe care îl muncesc și în care la un moment dat și ei se vor întoarce.
Rar, foarte rar, întâlnești și câte o persoană învățată, dar tăcută, ce politicos își face simțită prezența, pe urmă observă în liniște, cu niște ochi îngăduitori și totuși critici, apele în care se scaldă în acel moment. Acea persoană educată, cultă, va ajunge să citească preț de câteva momente oamenii în locul cărților.
Oamenii educați, cu bun-simț, atât cel citit, cât și țăranul nostru pe spatele căruia se clădește viitorul stau și ei într-un colț, pentru a nu deranja vorbele goale ale ciocoilor de azi.
Se spune că în momentul în care cineva începe să vorbească, se și definește pe sine. Eu spun că definiția fiecărui om începe cu mult înainte de a rosti primele cuvinte. E suficient să-i cercetezi chipul pentru a observa ce persoană stă în fața ta, e suficient să-i observi mimica și înțelegi o parte din ființa celui ce-ți iese în cale.
De multe ori, nu este nevoie de cuvinte pentru a înțelege căldura sau răceala celor din jur, bunătatea sau ipocrizia. E suficient să arunci o privire, să simți energia pozitivă sau negativă ce o emană, ca să înțelegi pe ce luntre ai ajuns. Da, tăcerea e atât de grăitoare… Trebuie doar să o asculți, și vei înțelege.
Ana-Cristina POPESCU
