Tot stând, într-o seară liniştită de dinaintea Paştelui, şi uitându-mă la televizor, mi-am adus aminte de ceva. Mi-am permis să fac asta, pentru că ziarul următor era în mare parte conturat şi gândurile pot să spun că mă lăsau în pace, măcar pentru câteva zile. Mă uitam la un meci, nu mai ţin minte cine cu cine juca, dar ştiu că miza era importantă şi jucătorii, dacă nu mureau pe teren, erau măcar răniţi. Pentru că aşa se joacă fotbalul în alte părţi.

La un moment-dat, lucrurile s-au lămurit şi, chiar dacă acolo se murea în continuare în tranşee, într-un război în care orgoliul era mai presus de multe milioane de euro, eu am preferat să privesc totul ca pe un film pe care l-am mai văzut. Şi aşa, puţin neatent şi puţin plictisit, mi-am amintit de ceva legat tot de fotbal, care m-a făcut să zâmbesc. Eram la un meci, ca reporter sportiv, jocul tocmai se terminase şi mă pregăteam să intru pe gazon ca să iau câteva cuvinte, la cald, de la cei doi antrenori. Cum o colegă mă rugase să n-o las singură în toată hărmălaia de sfârşit de partidă, între atâţia bărbaţi în jurul cărora descărcările nervoase brăzdau aerul ca nişte fulgere şi adrenalina plutea în jurul nostru ca o ceaţă groasă, am aşteptat-o, ca să mergem împreună la interviuri.

După nici 20 de metri făcuţi prin iarbă, şi-a dus mâna la gură, apoi la frunte, şi m-a întrebat, pierită, dacă ăsta e publicul care vine la fotbal. Am ridicat din umeri, fiindcă pe moment chiar n-am înţeles unde bătea. Mi-a spus să ascult, de parcă până atunci nu tot asta aş fi făcut şi eu. Mi-am ciulit totuşi urechile, însă nici aşa nu mi s-a părut nimic nelalocul lui. Abia după ce am mai făcut câţiva paşi spre centrul terenului şi ea a murmurat îngrozită, de vreo două ori, „Doamne, Dumnezeule!”, m-am lămurit despre ce era vorba. Toate răgetele, mugetele, huiduielile, fluierăturile, ameninţările şi înjurăturile care nu ocoleau niciun organ din anatomia bărbatului, dar mai ales a femeii, care ne mitraliau din toate direcţiile, pur şi simplu o copleşiseră. Pe mine nu. Am încercat să-i explic, răcnindu-i în ureche, ca să mă pot face auzit, că asta e muzica stadioanelor, pe care ea a ascultat-o un minut, iar eu 90. S-a întors încet spre mine şi singurul lucru pe care am reuşit să i-l citesc în ochi a fost o compătimire fără margini.

Privirea mi-a căzut din nou pe televizor. Acolo zarurile fuseseră deja aruncate şi se juca doar pentru onoare, pentru afurisita – cum spun ei – de mândrie spaniolă, iar tribunele, chiar şi învinse, cântau de mama focului.

Apoi gândurile m-au luat din nou în primire. Ce nu i-am spus colegei mele e că, uneori, şi eu îmi mai aud destule. E drept că, îmbrăcat în blugi, tricou, cu tenişi în picioare, şepcuţă neagră, nebărbierit şi cu un aparat de fotografiat atârnând la gât, sunt exact ceea ce le trebuie suporterilor ca să-şi verse năduful pe cineva dacă echipa joacă bine şi arbitrii nu fac prostii. Şi am observat că aproape toţi vor acelaşi lucru: să le fac poze ca să apară în ziar, şi aproape toţi sunt urâţi ca moartea. Cum nu le fac, încep să mă bâzâie, din când în când, probabil de frică să nu adorm cumva.

Şi am mai omis să-i spun colegei ceva: cam ce s-ar întâmpla dacă ar avea curajul nebun să stea lângă mine, aproape de poartă, la trei metri de terenul de joc, de la începutul meciului. Cred că după nici cinci minute s-ar întoarce spre mine şi singurul lucru pe care ar reuşi să-l citească în privirea mea ar o tristeţe fără margini.

Adrian CRÂNGANU