Adrian CRÂNGANU

Am tot văzut, zilele astea, şi-am auzit suficiente lucruri încât, fără să fie mare analist economic sau sociolog, orice român poate să tragă singur o concluzie: cu ţara e rău. Că boala e atât de avansată, că numai prin amputare mai putem salva câte ceva. E limpede ca lumina zilei, suntem în ultimul stadiu. S-a vorbit pe marginea acestui subiect, se vorbeşte şi se va mai vorbi încă mult timp de acum înainte, însă eu aş vrea să-l atac puţin altfel, din alt punct de vedere. Şi asta pentru că aş vrea să se înţeleagă mai bine, aş vrea, atât cât pot cu umilele mele mijloace – cuvintele –, să fac puţină lumină în sentimentul de întuneric care cuprinde clasele bugetarilor şi pe cea a pensionarilor, întărâtându-i nu împotriva guvernului, ci a angajaţilor din sectorul privat, care, cred ei, nu trebuie să plătească preţul crizei.

Din clipa asta am să vorbesc ca un salariat, vreme de 20 de ani, la patron. Ca să explic ce înseamnă cu adevărat asta. Şi am să-mi permit să vorbesc şi de pe poziţia unui fost angajat la Stat, care, vreme de câţiva ani, mai mult a tras chiulul decât a muncit. Şi care nu vrea, prin pledoaria sa de astăzi, decât să-i facă pe bugetari şi pe bătrânii cu pensii mai mici sau mai mari, cât or fi ele acolo, să înţeleagă ce înseamnă să lucrezi la patron. Fără ură, fără reproşuri, fără resentimente. Cu calm, dacă se poate. Pentru că bugetarul nu va crede niciodată privatul.

În primul rând, anul trecut niciun bugetar nu a fost dat afară. Din sectorul privat, au fost disponibilizaţi câteva sute de mii de oameni. Asta e. Trecutul nu-l mai putem schimba. Dar pentru că acum angajaţilor la Stat li se cere să renunţe la 25 la sută din salariu, iar bătrânilor la 15 la sută din pensii, am să încerc să explic, fără să exagerez cu o literă, ce trebuie să facă, de cele mai multe ori pentru lefuri mult mai mici decât au să ia bugetarii după reducerea cu un sfert a salariului, un angajat la patron. În primul rând, nu munceşte în niciun caz opt ore pe zi. Munceşte, şi subliniez, munceşte, nu stă, zece, uneori douăsprezece ore pe zi. Şi nu cere un leu la salariu patronului. Nu îndrăzneşte. La patron, salariatul nu are niciun spor, şi din nou subliniez asta, absolut niciunul. Şi nu se plânge nimănui de asta. Când lucrezi la patron, nu ai sâmbătă, nu ai duminică. Vii la serviciu atunci când te cheamă şefii, fără să bombăni şi fără să comentezi, fiindcă altfel zbori. Şi mai ales fără să ceri un leu în plus. Se înţelege de la sine că trebuie să vii. Când lucrezi la patron n-ai să faci în veci un singur lucru, o singură operaţiune. Trebuie să ştii să faci de toate. De la cafea, până la schimbat prize şi întocmit situaţii contabile, altfel nu te ţine nimeni, nici cinci minute. Şi le faci, pentru că n-ai încotro. Când eşti angajat la patron, îţi iei concediu când dă Dumnezeu, dacă dă, şi mai ales fără un leu primă de vacanţă. Bieţii oameni nici nu ştiu ce-nseamnă aia. Întrebaţi-i. La patron nu spui niciodată nu ştiu, nu vreau, nu pot. Absolut niciodată.

Toate astea, şi încă altele, se întâmplă când eşti angajat la patron. Pe nişte lefuri, am mai spus, mai mici chiar decât ale bugetarilor după ce li se va tăia 25 la sută din salariu…

Eu, ca salariat la patron, am apăsat pe întrerupătorul pe care tocmai l-am reparat. S-a făcut măcar puţină lumină? Dacă nu, aprindeţi lanterna şi îndreptaţi-o spre guvern…