Bănuiesc, ba chiar îmi place să cred că sunt ceea ce îndeobşte se cheamă un om normal. O spun fiindcă, din când în când, cam o dată la cinci ani, fac o recapitulare foarte serioasă şi foarte sinceră a faptelor pe care le-am săvârşit ori ar fi trebuit să le săvârşesc şi n-am făcut-o, şi, din câte am dedus eu, nu există niciun semn clar că aş fi într-o ureche. Dacă vreodată s-o mai fi întâmplat să sar calul sau am mai luat-o niţel razna, totuşi, urmările au fost, în cel mai rău caz, acceptabile.
Pe de altă parte, după toate acele nopţi în care mi-am cântărit faptele, şi pe cele bune, şi pe cele mai puţin bune, mai pot să spun că, în tot ce am făcut până acum, mi-am folosit mai des creierul decât muşchii. Am preferat să mă gândesc pe ce parte să ocolesc pe cineva, decât să-l împing din calea mea, şi să mă dau la o parte, ca un toreador în faţa unui taur turbat de furie, pentru ca apoi, la momentul potrivit, să-mi iau elegant ceea ce mi se cuvenea. Nu din laşitate m-am comportat mai mereu aşa, ci din ceea ce cred că se cheamă sindromul spectatorului, boală de care, recunosc, cred că sufăr, chiar dacă nu foarte grav. Îmi amintesc că, nu o dată, un prieten bun, în judecata căruia, totuşi, nu aveam întotdeauna încredere, poetul Ion Chichere, îmi spunea că eu şi el suntem ultimii doi tâmpiţi contemplativi de pe Pământ. Între timp lucrurile s-au mai schimbat, dar vorbele lui mă mai bântuie uneori, mai ales atunci când cineva mă ia la rost şi-mi cere socoteală de unde am atâtea amintiri, de care mereu mă folosesc în scrierile mele. Adevărul e că nu am mai multe decât alţii aflaţi la vârsta mea, atâta doar că probabil eu ştiu să le îmbrac în cuvinte şi să le aşez acolo unde trebuie şi când trebuie.
Şi tot amintirile m-au făcut să scriu şi articolul de faţă, pentru că mereu am căutat comparaţii între ce mi se întâmplă acum şi ce-am păţit cine ştie când, şi întotdeauna învingătoe iese trecutul, fiindcă aparţine unei lumi pe care, chiar dacă nu era tocmai aşa, eu o văd azi mult mai frumoasă decât cea care mă înconjoară acum. Ochii copilăriei o făceau mai bună şi mai curată, aidoma lor. În fine… De data asta e vorba despre revolta mea şi neputinţa de a înţelege de ce, tot mai des, oamenii nu răspund la telefon. În adâncul meu ştiu că e vorba de laşitate şi nimic altceva, dar lipsa asta de curaj în faţa unei maşinării minuscule îmi provoacă dezamăgiri uriaşe uneori. Un timp, am crezut că doar tinerii apelează la tăcere ca la un soi de fugă din faţa duşmanului şi am pus asta pe seama lipsei lor de cultură şi a slăbiciunii de caracter izvorâtă din răsfăţul în care i-au crescut nişte părinţi mai vinovaţi de o mie de ori decât ei. Ce nu ştiu ei e că învingătorii nu primesc niciodată daruri; ei şi le fac, întotdeauna.
Apoi, zilele trecute, am păţit-o chiar eu. Îl rugasem pe un prieten din copilărie să mă ajute cu ceva, un lucru mărunt, aproape fără importanţă. Când am văzut că nu mă mai sună, aşa cum mi-a promis, l-am sunat eu. Nu mi-a răspuns. Şi, dintr-odată, prin faţa ochilor mi-au trecut, parcă proiectate pe un ecran, imagini din copilăria mea şi a lui, când, ani întregi, am mâncat amândoi din acceaşi farfurie, micuţi fiind am dormit în acelaşi pat şi-am împărţit, nu o dată, aceeaşi pernă, ne-am crestat cu briceagul la încheietura mâinii şi ne-am făcut fraţi de cruce, şi câte şi mai câte…
Nu m-am supărat că nu mi-a răspuns. Prin faţă îmi treceu mereu aceleaşi imagini şi altele, iar eu stăteam parcă tolănit într-un fotoliu, bolnav, chiar dacă nu grav, de sindromul spectatorului.
Adrian CRÂNGANU
