Am ieşit într-o seară pe geam şi am zărit singurătatea. Oamenii treceau grăbiți spre casă. Teii îşi legănau plictisiţi frunzele şi eu priveam din lumea mea o altă lume. Eram atât de singură în mijlocul unei lumi atât de pline de viaţă… Fiecare îşi vedea de problemele lui, iar pe mine mă ofilea singurătatea. E greu, când, înconjurat de atâta viaţă, să te știi singur. Am privit cu coada ochiului spre cuvinte şi ele mi-au făcut semn să pătrund în lumea lor. S-au dovedit un bun tovarăş, indiferent de situaţie. Am coborât în interiorul fiinţei mele şi-am început să scriu, dar de această dată despre singurătate.
O să privesc pentru început, preţ de o clipă, singurătatea ca pe o posibilitate de a-ţi înţelege sufletul. „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi“, spunea Emil Cioran.
Pentru a-ţi înţelege fiinţa, trebuie să te înarmezi cu foarte multă răbdare, să priveşti obiectiv spre abilităţile tale, să ai încredere în tine. Doar aşa vei reuşi să parcurgi drumul vieţii şi să-ţi vezi visul încununat de razele desăvârşirii. Până să reuşeşti să-ţi înţelegi fiecare particulă a fiinţei, e necesar să te detaşezi de tot ceea ce este în jurul tău, să te detaşezi nu izolându-te de oameni, ci de tot ceea ce este stereotip, mai exact să ştii să te folosești de singurătate. „Foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea“, scria Paulo Coelho.
Atunci când te izolezi de tot ceea ce este banal, vei înţelege glasul eului tău interior şi fiecare element ce alcătuieşte cercul existenţei tale va prinde glas. Rădăcinile te vor îndruma spre statornicie, oricare ar fi greutățile. Crengile, mugurii şi frunzele vor plânge o vreme, dar când florile vor prinde rod, lumina le va bucura chipul. Tăcerea stâncii îţi va grăi despre încrederea în tine, iar unda izvorului îţi va călăuzii paşii spre „Pomul Vieţii“. „Începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor“, spune filosoful Emil Cioran.
Dacă citim cu atenţie poezia „Singurătate“ a lui George Topârceanu, descoperim prin tăcerea naturii sufletul omului ce aşteaptă să vadă primăvara. „Prin luminişul crângului tăcut,/ De-atâta vreme nimeni n-a trecut“. Am putea asocia luminişul unei fiinţe tăcute, unui suflet ce aşteaptă să fie modelat, ce aşteaptă un îndemn spre muguri, spre hărnicie şi roade bogate. Iarna i-a amorţit simţurile şi aşteaptă să fie redescoperit. „Copacii goi, în lunga nemişcare,/ Pe umbra lor ce stă-nălţată în picioare,/ Arar ajunge până-aici/ O pasăre cu aripile mici./ Şi glasul ei răsună în linişte prea tare“. Pasărea ar putea să fie simbolul înălţării, al creaţiei ce înţelege şi biruie singurătatea, ideile ce se nasc în suflet şi prind glas. Umbra e doar o filă pe care copacii, nişte cuvinte ce aşteaptă cântecul păsării, îşi imprimă chipul. Cea care înţelege singurătatea luminişului, a crengilor fără de muguri, este primăvara. „Dar Primăvara, care ştie tot,/ Va risipi prin iarba dimprejur/ Scântei de-azur/ […] / Vor creşte ciucuri albi de mărgărit“. Primăvara e cea care dă glas mugurilor, e fiinţa descoperită după o iarnă lungă.
În poezia „Singurătate“, Mihai Eminescu se izolează în cameră, o cameră ce ar putea reprezenta universul interior al poetului, şi afirmă că, pentru a arde, omul de geniu are nevoie de singurătate. „Ah! De câte ori voit-am/ Ca să spânzur lira-n cui/ Şi un capăt poeziei/ Şi pustiului să pui“.
George Bacovia, poet simbolist, abordează în lirica sa sentimentul singurătăţii. În „Plumb“ stă „singur în cavou“, în propria carapace, în timp ce toate cele care păreau cândva vii, înflorite, i-au întors spatele. „Dormea întors amorul meu de plumb,/ Pe flori de plumb şi-am început să-l strig“. Florile verii au devenit de plumb şi tot ceea ce-i anima sufletul cu surâsul dragostei într-o lume a deşertăciunii s-a năruit. Deşi stă lângă acea imagine a trecutului, poetul îşi descoperă focul lăuntric. „Stam singur lângă mort… şi era frig…“. Frigul, teama de tot ce s-a pierdut, de moarte, dă glas singurătăţii. „Singurătatea…/ Ochiul tău/ Priveşte îngheţat/ În ochiul gândului/ Neîmpărtăşit“ (George Bacovia, „Singurătate, nu te-am voit”). George Bacovia se simte prizonierul singurătăţii, într-o oarecare măsură, şi aş putea spune că împărtăşeşte aceeaşi convingere a lui Mihai Eminescu, ce afirmă că soarta celor care au ceva de spus e sinonimă cu singurătatea.
Vasile Voiculescu asociază singurătatea, nopţii. Personificată, „Singurătatea se scoală-ngândurată/ şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime./ […]/ Dă drumul unei pietre şi-ascultă, încremenită/ Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude“, în timp ce Bucegii dorm „adânc“. Noaptea, singurătatea, tăcerea, pe urmă căderea pietrei în adâncuri te duc toate cu gândul la moarte.
Moartea aduce după sine frica, nesiguranţa, şi astfel am putea privi singurătatea nu doar ca pe o descoperire a sinelui, ci ca pe un act de curaj sau ca pe o teamă de nefiinţă. „Mi-e groază de singurătate, păstraţi-mi, vă rog, un loc în groapa comună“, spunea Vasile Ghica, iar Charles Caleb Colton afirma că „Să îndrăzneşti să trăieşti singur este un curaj foarte rar; mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată“.
Dacă e vorba de curajul de a trăi singur, omul din popor, ţăranul, a dat dovadă de mult curaj atunci când soarta s-a dovedit nemiloasă cu el. Ion Agârbiceanu, care a prezentat realist viaţa oamenilor de la ţară, cu toate neajunsurile ei, a surprins şi tăria unor oameni de a trece peste toate amărăciunile sorţii. Fefeleaga, din povestirea cu acelaşi nume, după moartea soţului ei, înţelege că nu oamenii ce au fost prezenţi la înmormântare o vor ajuta, ci calul Bator, aşa că Fefeleaga, Maria Dinului, singură, punându-şi nădejdea în voinţa ei, puterea ei de muncă şi în „calul acela mare, alb“, păşeşte înainte şi îşi creşte copiii, cinci la număr, care erau bolnăvicioşi, iar când împlineau vârsta de cincisprezece ani mureau. Odată cu moartea ultimului copil, Păuniţa, Fefeleaga îl pierde şi pe Bator, îl vinde ca să cumpere cele necesare înmormântării, rămânând să-şi petreacă ultimii ani din viaţă în singurătate şi durere. „În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrimi, şi, ca într-o fulgerare, înțălese păcatul ce-l face, despărţindu-se de calul ce-a ajutat-o o viaţă întreagă. Dar zadarnic! Dânsa nu mai avea ce face cu Bator. De câte ori l-ar fi văzut şi-ar fi adus aminte de lungul şir de morţi – da, de morţi, căci vede ea că pentru ei a lucrat – şi n-ar fi putut răbda. Simţea că prietenia aceea aproape neomenească, ce a avut-o faţă de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos, şi-a iubit copilaşii. Şi totuşi, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păuniţa n-ar avea nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe“. Bator, cu toate că a fost o fiinţă necuvântătoare, şi-a ajutat stăpâna până în ultimul moment, asemenea celui mai bun prieten, iar când aceasta a hotărât să se depărteze de el ca să aducă şi mai apăsat singurătatea peste acea prietenie de o viaţă, „calul nechează întâia oară, după o tăcere de o grămadă de ani“.
Jandarmul din nuvela cu acelaşi nume a lui Ion Agârbiceanu a fost mereu un singuratic, nu-i plăcea să socializeze cu cei din jur. A avut parte şi el de o frântură din ceea ce am putea numi dragoste, momentele în care a avut-o alături pe Veronica. Neîncrederea în persoana dragă, dar aici aş putea spune în propria-i fiinţă, pentru că doar când nu ai încredre în tine nu poţi avea încredere în cei ce-ţi sunt alături, pe urmă războiul, i-au provocat nebunia. Alerga singur prin păduri şi aduna bureţi pentru ca Veronica să nu-l otrăvească şi să împărtăşească aceeaşi soartă ca soţul femeii ce a murit înveninat, o supoziţie greşită a lui. Tot în singurătate, în podul grajdului, şi-a găsit sfârşitul.
Din teama de singurătate, îndrăgostiţi de razele vieţii, unii dintre ei îşi caută prieteni pentru a le fi alături în momentele de cumpănă. Emil Gârleanu, în „Frunza“, surprinde prietenia dintre frunză şi o pasăre, un scatiu cu aripile verzi. Frunza ocrotea pasărea de căldura soarelui, iar pasărea o răsplătea cu al ei cântec vesel. În toamnă, când frunza şi-a simţit sfârşitul aproape, şi-a dorit ca prietena să-i fie alături, să o ajute. Aceasta a apărut o clipă, spre bucuria frunzei, dar s-a aşezat pe o altă ramură, pe urmă a lovit frunza cu vârful aripii, iar frunza, care cu greu se mai ţinea de ramura vieţii, a căzut moartă.
Durerea morţii a fost de un infinit de ori mai mică decât durerea ce i-a pricinuit-o prietena ei de-o vară, ca durerea singurătăţii în care s-a găsit în ultima clipă. Cea pe care a ocrotit-o punând atâta suflet, la final, când frunza nu i-a mai fost de folos, i-a întors spatele.
O situaţie asemănătoare întâlnim şi în „Privighetoarea“, a scriitorului Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Privighetoarea l-a mângâiat pe Iorgu cu melodiile ei. Acesta, neglijent, a uitat o râmă în cârligul undiţei, iar cântăreaţa a sfârşit tragic, când cârligul s-a înfipt în gâtul ce scotea sunete fermecate. S-a chinuit singură în clipa morţii să scape de fierul ce-i pricinuia durere şi nimeni din cei ce ar fi trebuit să-i fie recunoscători pentru concertele de odinioară nu i-a fost alături.
Pentru unii, singurătatea înseamnă libertate, o evadare din tumultul cotidian, o linişte interioară, meditare, răspuns la nevoile personale. „Singurătatea, chiar izolarea de lume, uneori îţi dă sentimentul de libertate, de siguranţă, de linişte“, afirma Victor Duţă, iar Publius Syrus spunea că „Cel care trăieşte în pustie îşi poate face propriile legi”.
Aş mai putea spune că singurătatea înseamnă egoism, dacă în dorinţa de a-ţi împlini unele nevoi personale te izolezi de cei care ţi-au fost mereu alături, indiferent cât de greu ar fi fost momentul vieţii tale.
Multe se pot spune despre singurătate, despre acea izolare a fiinţei, acea detaşare de tot ceea ce te înconjoară. Important este ca singurătatea să nu aducă cu sine amărăciune, ci fiecare s-o folosească în a-şi descoperi adevărata cale a sufletului.
Ana-Cristina POPESCU