Bărbatul se prezintă simplu: „Sunt Teodor Schäffer Lindenfeld, ultimul strănepot în viață al neamului Lindenfeld, evrei aduși de undeva din Austria între anii 1815-1824”.
Pe bărbatul în vârstă de 71 de ani l-am căutat în urmă cu doi ani, atunci când am scris un reportaj despre Lindenfeld, dar nu am reușit să dau de el. Eu știam că satul aparține de comuna Buchin și că e părăsit, așa scria în toate documentele și pe toate site-urile, și că ultimul locuitor, Paul Schwirzerbeck, a murit în 1998, la vârsta de 83 de ani, într-un accident, la Caransebeș. Și cum mă plimbam eu atunci prin satul pustiu și făceam fotografii ruinelor care altădată fuseseră case de oameni gospodari, m-am întâlnit cu un cioban din Poiana, Vichente Jurchița. Bătrânul mi-a spus că, de ceva vreme, s-a „mutat” aici unul despre care nu știe decât că a fost „la marginea lumii, acolo, în junglă”. Bineînțeles că am vrut să-l văd, un asemenea subiect mi se părea mană cerească, însă acesta locuia mai departe, iar mașina cu care urcasem până acolo nu mai avea destulă putere să ia în piept panta care mi se deschisese în față, așa că am renunțat la întâlnire. Nu însă și la idee.
Prilejul s-a ivit zilele trecute, când Dan Melinte, șeful Stației Meteo Cuntu și un pasionat de ciclism, mi-a trimis un filmuleț din care am aflat o parte a vieții lui Teodor Schäffer. Și niște fotografii pe care eu nu am avut ocazia să le fac.
Așa am aflat că venirea strămoșilor lui aici a avut legătură cu Ludwig van Beethoven. E ciudat să auzi vorbindu-se despre titanul muzicii germane într-un loc ca acela. Tonul vocii lui Teodor Schäffer, pe care nu am cum să-l redau aici, e însă limpede, iar discursul său curge lin și frumos, în cuvinte alese, ca al unui profesor care predă o lecție unor elevi care n-au prea trecut pe la orele de muzică.
„Strămoșii mei au ajuns aici în 1824. Perioada are legătură cu Beethoven, care, în a doua parte a vieții, nu mai auzea și nici nu mai vorbea normal. De aceea, toate compozițiile lui din acea vreme erau în note minore. Când s-a întâlnit cu strămoșii mei, aceștia i-au spus că există un Dumnezeu care poate să-i redea și auzul, și vorbirea. Atunci, Beethoven chiar compunea Simfonia a IX-a, care e alcătuită din patru părți. Trei dintre ele sunt triste, sunt scrise în re-minor, iar a patra este Oda Bucuriei, pe versurile lui Friedrich Schiller, fiindcă, după ce a terminat a treia parte, a început să audă sunetele, până atunci el simțind notele cu degetele, prin vibrații. Beethoven cânta la diferite Curți, inclusiv la palatul Mariei Tereza și al fiului ei, viitorul rege Iosif al II-lea, și, când le-a arătat Biblia și le-a zis că ceea ce i s-a întâmplat lui au spus-o și evreii, l-au dat afară, l-au lăsat să moară, iar pe strămoșii mei i-au trimis, i-au exilat aici”.
Despre următoarea generație nu avea ce să povestească, însă despre cea de după 1900 are amintiri interesante. Tatăl lui s-a născut în Spania, în 1931, și, ca orice evreu care se respectă, a făcut negoț și s-a îmbogățit. Avea o magazie imensă în portul Barcelona, de unde distribuia marfă în Europa.
„Cu mama, evreică născută la Oradea, e însă altceva. Avea 13 ani, era în aprilie 1944, când honvezii maghiari i-au scos din sinagogă pe ea, pe bunica mea și pe unchiul meu, i-au urcat în vagoane de vite și i-au dus către Birkenau. Cu unchiul meu, care avea peste 20 de ani, nu știu ce s-a întâmplat, dar mama era subțirică, iar bărbații din vagon au descoperit că unul dintre ei avea un briceag pe care reușise să-l ascundă de honvezi, și s-au apucat să scobească în jurul unui șurub din podeaua de lemn a vagonului, au scos o scândură și, când trenul încetinea, copiii se strecurau pe acolo între șinele de cale ferată. Până la urmă, și-a făcut și mama curaj, și-a dat drumul prin spațiul acela, dar, cum avea părul împletit, una dintre codițe i s-a prins în șurubul acela și și-a lăsat jumătate din pielea capului acolo… Eu pe mama o țin minte, așa cum m-a purtat în spate, ca pe un rucsac, prin junglă, cu pielea de pe jumătatea stângă a capului, vânătă. Mai târziu, a ajuns în Spania”.
Nu știu ce să zic… Prin încăperea care-i ține loc de casă și care seamănă mai degrabă cu o grotă decât cu o cameră, se văd cărți în limba română despre strămoșii săi, dar nu am apucat să le răsfoiesc, ca să citesc despre ceva care să-i întărească spusele. Ne-a promis însă că ne va povesti mai multe data viitoare când îl vom mai vizita.
Până atunci, însă, să spunem că Teodor Schäffer s-a născut în 1954, în Spania, la Madrid. La Lindenfeld a ajuns în urmă cu trei ani, atunci când a hotărât să se rupă cu totul de lume. Vreme de 40 de ani, mai povestește el, a trăit în jungla amazoniană, unde a intrat în contact cu diferite triburi de acolo, cărora le-a învățat dialectele și obiceiurile, ajutându-i pe indigeni nu doar cu medicamente aduse cu avionul de diferite organizații internaționale, ci și cu idei moderne despre lumea civilizată. Vorbește fluent cinci limbi străine – spaniola, portugheza, engleza, rusa și ebraica.
Deși, mai spune el, are o casă în Statele Unite, în Michigan, pe care nu o vinde, fiindcă, mai zice, banii n-aduc fericirea, la Lindenfeld locuiește într-o încăpere aflată la câțiva metri de casa care a aparținut cândva strămoșilor săi, dar din care nu a mai rămas nimic. Nu are niciun ban, dar asta nu pare să-l deranjeze. Nu are nici curent, nu are radio, televizor, telefon, nu are nicio legătură cu lumea de dincolo de granițele satului, și totuși nimic din toate aste nu-l fac nefericit, iar apă bea dintr-o băltoacă (foto), după ce o dezinfectează cu bicarbonat de sodiu adus de Dan Melinte și după ce o fierbe. Tot Dan Melinte i-a tăiat cu drujba și lemne cu care să se încălzească și tot el i-a mai adus haine și alimente ca să poată ieși din iarnă. Fiindcă, ne-a spus șeful Stației Meteo Cuntu, a rămas impresionat când a văzut că „toată rezerva lui de mâncare era formată din o sută de nuci. Atât, o sută pentru toată iarna”.
Cu gândul la frigul pe care l-am simțit în grota umedă a lui Teodor Schäffer, privesc drumul de întoarcere de la Lindenfeld la Buchin. Și văd cum primăvara explodează prin toate lucrurile: prin firele de iarbă și prin florile dintre ele, prin frunze și muguri, prin căldura molcomă a pietrelor pe lângă care trecem, prin cerul de un albastru imposibil de descris prin cuvinte, și totul îmi pare că sună ca o simfonie nouă. Partea a patra, Odă Bucuriei…
Adrian CRÂNGANU
Foto: Dan MELINTE
Sonia BERGER