Slujirea dumnezeiască pentru omul duhovnicesc este cea mai minunată lucrare ce vădește zidirea lui după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Slujind lui Dumnezeu, omul își împlinește menirea existențială și se învrednicește a fi părtaș împreună cu „duhurile dreptăților celor desăvârșiți” (Evrei 12,22-23) la Cina cea gătită de Domnul în Ierusalimul cel ceresc. Slujirea dumnezeiască îl sfințește pe om și îl unește atât de strâns cu Dumnezeu, încât el se împărtășește de harul și desăvârșirea dumnezeiască pe care le oglindește în viața sa pământească.
Termenul de „slujire”, sau închinare dumnezeiască, se referă mai cu seamă la Sfânta Liturghie, dar și la celelalte taine ale Bisericii. În timpul slujirii dumnezeiești, Hristos este prezent în mijlocul aleșilor Săi, adică al celor ce se împărtășesc de El, potrivit făgăduinței sale. El îi unește într-un singur Trup, Biserica Sa, și devine Capul lor, dăruindu-le viața și darurile Duhului Său.
Slujirea dumnezeiască are loc în biserici zidite de om, pe care creștinii le înalță și le închină lui Dumnezeu, pentru a se săvârși înlăuntrul lor Sfintele Taine și a se propovădui cuvântul Vieții. Biserica este locașul pe care Dumnezeu îl sfințește, pecetluindu-l cu Numele Său și umplându-l de prezența Sa plină de har. Este mai cu seamă locul în care Dumnezeu îl întâlnește pe om și petrece împreună cu el. În biserici credincioșii sunt călăuziți la harul Duhului Sfânt și se zidesc ca mădulare ale sfântului Trup al lui Hristos, „crescând spre mântuire” (I Petru 2,2). Și tot aici, Duhul Sfânt preface pe fiecare dintre ucenicii Domnului în „temple ale Dumnezeirii nefăcute de mâini omenești” (F.A. 2,3).
Slujirea lui Dumnezeu ne dă putința să primim în schimbul vieții noastre stricăcioase și vremelnice viața nestricăcioasă și veșnică a Mântuitorului nostru. În sfintele daruri de pâine și vin ale Sfintei Liturghii ne punem toată credința, toată pocăința, toată nădejdea mântuirii noastre, toate rugăciunile noastre pentru noi înșine și pentru „cei de o credință cu noi” (Galateni 6,10), precum și pentru întreaga lume; pe scurt, ne punem toată dragostea și tânjirea după cele nevăzute și veșnice, toată viața noastră.
Pentru ca credincioșii să izbutească să facă acest schimb de viață dintre viața lor vremelnică și viața cea veșnică a lui Dumnezeu, trebuie ca ei să trăiască în armonie cu pilda pe care o primesc în Sfintele Taine. Ei trebuie să reînnoiască legământul pe care l-au făcut cu Dumnezeu la Sfântul Botez, pentru ca să nu mai trăiască pentru sinele lor pătimaș, ci pentru Dumnezeu, binefăcătorul lor, Care i-a răscumpărat cu prețul neînchipuit al Sângelui Său. Aceasta înseamnă că purtarea lor ar trebui să fie în armonie cu perceptele Evangheliei și ei ar trebui să dobândească duhul pocăinței, care împlinește toate poruncile.
Viziunea pe care ne-o insuflă Sfânta Liturghie trebuie să devină chipul viețuirii noastre de zi cu zi. Credincioșii trebuie să se lepede de grijile cele multe și nefolositoare, pregătindu-se „în ascuns” (Matei 6,6) pentru a se înfățișa la slujba cea dumnezeiască a poporului lui Dumnezeu. Ei ar trebui să aibă cuvântul lui Dumnezeu ca temelie și lumină a vieții lor. Ar trebui să-și aducă aminte de toate binefacerile Domnului și, mai presus de toate, de marea dragoste a jertfei Sale și „pentru toate” să-I mulțumească lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 5,18). Această neîncetată rugăciune de mulțumire mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru toate slăbiciunile lor și le dă curajul să-și înfățișeze cererile înaintea Lui. Ea devine cea mai însemnată Școală în care credinciosul învață să devină locaș în care se odihnește Duhul lui Dumnezeu, atrăgând milostivirea Lui asupra sa.
Cugetul celui ce I se închină lui Dumnezeu „în duh și în adevăr” este insuflat de cuvintele Proorocului Isaia pe care le pomenim la începutul Proscomidiei: Hristos S-a adus „ca un miel nevinovat spre junghiere, și ca o oaie, fără de glas înaintea celui ce o tunde, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat. Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 53, 7-8). Urmând pilda lui Hristos, credinciosul născut din nou se leapădă chiar și de ceea ce îi aparține de drept. El nu se poartă ca unul ce iubește onorurile sau blamările oamenilor, lăsându-se întinat de dorința luciferică de a se înălța pe sine, ci se pogoară smerit înspre cele de jos, urmând căii pogorâtoare a lui Hristos, Care „n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și Să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Matei 20,28).
Darul minunat pe care slujirea dumnezeiască îl împărtășește mădularelor Domnului înviat este mai presus de cuvinte. Persoana lui Hristos devine cu adevărat „marginea doririlor” pentru toți cei ce-L iubesc pe El. Sfânta Liturghie întipărește în inimă chipul Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după cuvântul Evangheliei, este „împodobit cu frumusețea mai mult decât fii oamenilor” (Psalmul 44,3). Ea pune stăpânire pe toate simțămintele și cugetele celor ce participă la ea, dăruind insuflare și râvnă credincioșilor pentru ca ei să poată căuta neîncetat lumina feței lui Hristos și să pășească pe urmele prezenței Lui de viață dătătoare. Sfânta Liturghie devine un mod de viață adevărat și fără de seamăn, a cărei valoare constă în mângâierea nestricăcioasă a bunului și milostivului Dumnezeu. În cele din urmă, ea biruiește toată dorirea acestei lumi deșarte și înșelătoare, care se împotrivește marelui dar al lui Hristos – mântuirea cea veșnică.
Pr. ic. stavr. Petru PAICA